Revolta neputincioasă agravată

July 28, 2016

Hari Bucur-Marcu

Revolta neputincioasă, în formă agravată, este starea de spirit preponderentă, ce domnește în segmente semnificative de public, din întreaga Europă, includiv din România, în urma știrilor care ne parvin, în succesiune rapidă, despre atentate sinucigașe asupra unor oameni nevinovați din Franța și Germania.

Dacă ar scăpa de neputință, această revoltă s-ar putea ușor transforma în proteste de masă, iar protestele de masă în acțiuni civile, de toate felurile. De la alegerea unor extremiști în fruntea parlamentelor și guvernelor, doar pentru că aceștia promit ordine și retaliere împotriva musulmanilor din rândul cărora provin atentatorii, și până la înlocuirea statului, ca agent de securitate individuală, cu elemente și forțe de securitate civilă, sub formă de gărzi sau chiar de armate finanțate din surse private. Iar, de aici și până la războiul civil nu va mai fi decât un pas. Cum am văzut în vecinătatea Europei, în ultimele două decenii.
Acesta este doar unul dintre cursurile pe care poate curge istoria europeană în viitorul previzibil. Deocamdată, ar fi hazardat să spunem că acesta are șanse mai mari să se întâmple decât cursul mult mai favorabil al acțiunilor, cel de punere a publicului în temă cu ceea ce pățește și de includere a aceluiași public în eforturile de zădărnicire a acțiunilor teroriste, de orice fel.
Cum s-a ajuns aici? Asistăm la succesul vreunui plan bine pus la punct de inamicii Occidentului? Sau Occidentul însuși se transformă, foarte vizibil, în propriul său inamic, așa cum pretind cei care așează corectitudinea politică între cauzele terorismului actual? Ori, situația în care ne aflăm, ca europeni, este doar expresia incapacității Occidentului de a se proteja de noile amenințări? Incluzând aici și incapacitatea instituțională europeană și națională de a procesa corect evenimentele neprevăzute și de a genera o opinie publică rezonabilă, conformă cu realitățile, despre aceste evenimente și despre măsurile de rezolvare a situației create de ele.

Foto: cnbc.com

Cel puțin la prima vedere, răspunsul cel mai adevărat ar fi câte ceva din fiecare. Adică, este evident că există un plan de destrămare a Occidentului prin propriile sale forțe. Așa cum este evident că Occidentul nu este încă pregătit să se apere de asemenea acțiuni.
Cât de bine pus la punct este acest plan putem afla dacă îi identificăm corect pe inamicii, ori pe neprietenii, sau pe adversarii nedeclarați ai lui, ai Occidentului. În sensul de a vedea care le este capacitatea de pregătire și de execuție a unui asemenea plan. Cheia identificării adversarilor nedeclarați este dată de răspunsul la întrebarea cine se simte amenințat de Occident. Iar răspunsul la întrebarea asta este ușor de dat, în special dacă ținem seama că Occidentul înseamnă Europa, în forma sa politică unională, și Statele Unite ale Americii. Cu Canada alături, desigur.

Vorbim despre acele state și entități non-statale a căror mod de viață este diferit de cel occidental și asupra cărora Occidentul exercită o presiune constantă, de la terminarea războiului rece, pentru a-i face să adopte forma democratică de organizare politică, deoarece această formă este considerată de Occident că reprezintă garanția atât a bunăstării, cât și a păcii, bazându-se pe argumente istorice. Între acești adversari îi regăsim, în principal, pe musulmanii din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, organizați statal sau non-statal. Dar nu numai pe ei, desigur.

Cu excepția Federației Ruse și a câtorva state provenite din fosta Uniune Sovietică, națiunile ce aparținuseră blocului comunist din Europa au acceptat presiunea Occidentului pentru schimbare democratică și au devenit, de mai bine de un deceniu încoace, parte a acestui Occident. Ceea ce oferă celor ce încă rezistă la această presiune un model de referință. Model din care rezultă indubitabila realitate că statele europene devenite democratice oferă publicului ce le populează și mai multă bunăstare și mai multă securitate colectivă decât aveau înainte.
Desigur, occidentalizarea a adus și necazuri, unele serioase. Cel mai grav este cel al competiției. Democrația nu poate fi introdusă decât într-un sistem economic liber, de piață. Ori, acest sistem este, prin definiție, unul competitiv. Iar unele dintre popoarele asupra cărora a domnit, pentru două generații consecutive, sistemul centralizat, lipsit intenționat de valoarea competiției, caracteristic orânduirii comuniste, nu au știut ce e aia competitivitate și nu numai că au ratat multe șanse de dezvoltare și mai accentuată, dar au devenit victime ale partenerilor competitivi. La nivel de business sau chiar la nivel statal.
Ca să oferim o imagine plastică, situația pe care o descriem aici este comparabilă  cu cea a unui meci de fotbal în care o echipă lipsită de competivitate se așteaptă ca cealaltă echipă să îi ofere și ei goluri, pe principiul că fac amândouă parte din aceeași ligă, unde plătesc aceeași contribuție și au aceleași drepturi. Iar, atunci când vede că cealaltă echipă joacă totuși fotbal, non-competitivii încearcă să fure meciul cu arbitrul, ori să se justifice față de suporterii nemulțumiți că nu ei sunt de vină, ci sistemul, cu regulamentul de joc cu tot.
Așa că a fost ușor pentru cei care rezistă presiunii de democratizare reală să arate cu degetul asupra Occidentului și să numească acea competitivitate ca fiind rapacitate, agresiune economică, atentat la suveranitatea națională și câte altele. Propaganda lor portretizează Occidentul exclusiv ca pe un actor internațional feroce, expansiv și distructiv de tradiții, care răspândește nenorociri în rândul statelor asupra cărora își fixează atenția.
Desigur, departe de mine gândul să pretind, măcar aluziv, că Federația Rusă, menționată mai sus ca stat ce are o atitudine rezervată, dacă nu chiar ostilă, la adresa Occidentului, a planificat vreo agresiune prin atentate teroriste individuale. Așa cum nici statele musulmane ori cu religie musulmană nu pot fi acuzate de o agresiune deliberată asupra Europei și Statelor Unite ale Americii. Dar este evident că urmăresc atent situația din Occident și încearcă să tragă cât mai multe avantaje din orice dezvoltare a acestei situații care duce spre destrămarea democrației occidentale. Intervenind favorabil acestei destrămări, acolo unde pot. Cu mijloace financiare, de cele mai multe ori.

Cei care fac planuri directe de lovire a Occidentului sunt grupările teroriste declarate ca atare. Cum este acest Daesh. Așa-zisul Stat Islamic. Planificatorii Daesh au descoperit că Occidentul este cel mai vulnerabil la nivelul opiniei publice. Sau, în termeni militari, principalul centru de gravitație al Occidentului, ca în orice democrație, de altfel, este publicul. Dacă acest centru de gravitație este deplasat în afara bazei de susținere a edificiului statal și unional, atunci întregul edificiu se va prăbuși.

De aceea, țintele predilecte ale teroriștilor trimiși ori doar încurajați de așa-zisul Stat Islamic să lovească Europa sunt oamenii obișnuiți, membrii nesemnificativi ai publicului, de orice etnie, religie sau nivel de trai, ținte lovite în mediile în care își duc viața de zi cu zi, cum sunt magazinele, bisericile, cinematografele, cârciumile sau promenada. Mesajul acestor lovituri teroriste fiind astfel foarte puternic: statul pe care îl populați nu vă asigură nicio protecție! Sunteți vulnerabili doar pentru că sunteți locuitorii acestui stat! Viața voastră cotidiană se va schimba pentru totdeauna! De acum înainte, veți trăi fie în teroare, fie sub autoritate militară, cu soldați și polițiști înarmați până în dinți la fiecare colț de stradă! Și, toate astea, doar pentru că sunteți occidentali!
Un element care accentuează gravitatea mesajului este tipul de terorist care atacă. Întotdeauna musulman, chiar dacă incult în ale acestei religii, teroristul trebuie obligatoriu să fi fost crescut la sânul societății atacate. Sau să fi fost acceptat de acea societate cu brațele deschise, conform propriei civilizații și propriului set de valori societale. De ce? Pentru că doar așa atentatele reușite de acesta pot duce la atitudini ale publicului prin care se divizează societatea, prin care se pun sub semnul întrebării valorile și prin care autoritățile sunt, practic, obligate să adopte măsuri de protecție nepopulare, agresive la adresa propriului lor publicului de apărat. Cum sunt restrângerea unor drepturi și libertăți individuale.
În favoarea acestui tip de plan, cel mai ușor sunt de cooptat, prin manipulare, naționaliștii din statele-țintă. Sau statele-victime. Vorbim despre acei membri ai publicului care văd oricum în oricine un inamic al nației și sunt gata să „moară cu inamicul de gât”, dacă inamicul le este arătat cu degetul. Pentru ei, a fi tânăr musulman, venit în Europa la prima, a doua sau doar a treia generație, este suficient pentru a fi identificat ca inamic. Cu care, dacă nu mor de gât, măcar îl vânează prin toată Europa. Cu vorba, de cele mai multe ori. Dar și cu fapta. Din ce în ce mai posibil.
Asta, în timp ce politicienii de pe extreme descoperă în dezvoltarea atitudinilor dezagregante ale publicului elector o imensă oportunitate, exacerbând populismul ce îi caracterizează cu promisiuni iraționale de autoritarism. Ca singura soluție la amenințările teroriste.
Așa că, ne putem aștepta și ca istoria să curgă în favoarea inamicilor Occidentului. Mai ales că Occidentul se află într-o perioadă în care duce lipsă de viziune, de mari oameni de stat și de dialog democratic între guvernanți și public.
Cea mai mare greșeală pe care publicul occidental o poate face este să creadă că lucrurile se vor așeza de la sine și că, în curând, vor reveni la normal. A doua cea mai mare greșeală a publicului ar putea fi să se încreadă în guvernanți că pot rezolva, de capul lor, problemele securității individuale ridicate de valul de atentate teroriste ce lovește statele europene zilele acestea. Asta, pe când este obligatoriu ca publicul însuși să fie parte a soluției. Abia a treia mare greșeală ar fi ca publicul să joace așa cum îi cântă inamicii Occidentului.

Doar că această a treia greșeală poate deveni și una fatală. Nu pentru public. Pentru Occident.

Leave a Reply