Revoluţia multiculturală

November 27, 2012

Vladislav Inozemtsev – guest contributor (Moscow)

Când patriotismul devine bariera progresului

În ultimii ani, multiculturalismul a devenit un cuvânt aproape abuziv. Încercările de a dovedi egalitatea de culturi și de a evalua oamenii în conformitate cu canoanele credinței lor și în conformitate cu normele de comportament acceptate ale societății lor devin într-o lume globalizată pricină de conflicte sociale grave. Imigranții, siliţi în marea lor majoritate de motive economice, se supun ei înșiși la un mare test, se muta într-o ţară străină pentru ca să lucreze, și destul de rațional caută mântuirea şi regăsirea identităţii în religia și cultura lor nativă. Rezidenții locali s-au raportat la ei ca la niste vizitatori, iar când muncitorii s-au stabilit acolo, aducând după ei familii întregi, s-au trezit adesea că țările lor, odată unitare cultural şi cu reguli clare, au insule de alte culturi și obiceiuri. Rezolvarea în legătură cu această problemă nu este ușoară – și controversele ce o însoţesc sunt sortite să rămână unele dintre cele mai acute în deceniile care urmează, în toate țările dezvoltate, unde se duc tot mai mulți emigranți.

Dar, în plus față de  muncitori “tipici”- persoane rău îmbrăcate, stând timorate în picioare în spatele tejghelei sau ridicând gunoiul, vorbind rău limbile locale – există şi alți vizitatori, cu proprietăți foarte diferite. Ei nu sunt disprețuiţi, nu răspândeasc putregai, ei nu sunt timizi. Ei sunt admiraţi, sunt iubiţi, sunt citaţi iar prezenţa lor e onorantă. Ei sunt dovada că multiculturalismul nu este un eşec, ci o frescă cu numeroase componente care necesită timp pentru a fi integrate la locul lor firesc. Iată ce încerc să explic.

Săptămâna trecută la Opera din Viena s-a jucat «Simon Boccanegra» de Verdi. În regia lui Peter Stein. O legendă a culturii germane şi europene, recent câştigător al Premiului Frantoi dell’Arte 2012. La pupitrul dirijoral a stat Philip Auguin, un francez. Partitura/rolul principal a fost interpretat de Placido Domingo, spaniol. Rolul Cardinalului Fieschi – Ain Anger din Estonia. Adorno – Ramon Vargas din Mexic. Paolo – Yujiro Kai, japonez. Presupun că nici nu mai este necesar să mentionez că succesul de care se bucură această montare este uriaş.

Am putea să ne amintim, că tot Opera din Viena a fost ca o a doua casă pentru rusoaica Anna Netrebko, bashkira Ildara Abdrayakova, grecul Dimitrios Flemotomos, românca Angela Gheorghiu şi alţi mari artişti din mai mult de 40 de ţări.

Același lucru se întâmplă în toate orașele cosmopolite moderne, în aproape toate genurile de artă, cultură, modă și sport. Rusoaica Natalia Vodianova a fost timp de mai mulți ani imaginea L’Oreal, brazilianca Gisele Bundchen – imaginea Dolce & Gabbana. În timpurile noastre a deveni uzual ca talente sportive să fie aduse pentru a apăra culorile echipelor de fotbal sau de hochei de la mii de kilometri de țările și orașele lor de origine  – iar toate aceste persoane sunt o încântare pentru mii și milioane de fani. Da, știm că nu peste tot este aşa, dar în ţările civilizate aceasta e deja o realitate …

Ca să nu mai vorbesc de ştiinţă: în prezent în universităţile din Statele Unite ale Americii predau mai mult de 11 mii de profesori din aproape…60 de ţări. “Silicon Valley” sau, iată, Centrul european pentru cercetare în domeniul nuclear (CERN) – sunt cele mai bune exemple de grupuri multi-etnice care, dacă ar fi rămas închise în ele însele, nu ar fi ajuns la rezultatele lor actuale. În domeniul educației, se dezvoltă o tendință similară: în 2012, în afara arealului țărilor vorbitoare de limbă engleză, au fost mai mult de 20 de universități cu predare în limba engleză. În Turcia sunt deja 4, în întregul Orient Mijlociu – 11. În Rusia… Răspunsul, cred, este clar. Pentru a înţelege de ce nu trebuie să rămâi blocat în limba maternă, este necesar să se aibă în vedere faptul că, în lume sunt mai mult de 60 de universități, în care studenții străini reprezintă majoritatea. În Rusia, nu există nici una. În Statele Unite, învață 765 de mii de studenți străini, în Rusia – 70 de mii.

Domeniul afacerilor în secolul XXI este, cu fiecare zi, cel mai internaționalizat şi globalizat decât orice altă activitate umană. O sută de corporatii transnationale pot primi aproximativ 46% din veniturile lor totale din operațiuni derulate în afara țării de origine. Pe piețele financiare soarele nu apune niciodată. În sectorul afacerilor financiare regăsim aproximativ 1,6 milioane de expaţi care lucrează în societăți din afara granițelor “propriilor” lor țări. Astăzi acești oameni câștigă în medie cu 55% mai mult decât profesioniștii locali aflaţi în poziții similare. Acest lucru nu este surprinzător – transferul de tehnologie și de cunoștințe într-un vid social are loc doar în scenariile science-fiction. În viață, aceasta se face numai cu mobilitatea oamenilor.
Lumea este din ce în ce mai modernă, ca urmare a acestei “migrări pozitive”. Și nu putem pretinde că am descoperit noi roata. Cine a construit noua Rusie din vremea lui Petru I? Europenii. Cine a scris Constituţia Statelor Unite? De asemenea, europenii și descendenții acestora. Nu e ciudat că o democrație relativ stabil în afara Europei s-a construit mult mai uşor acolo unde numărul europenilor prezenţi a fost mai mare ? De ce a fost Uniunea Sovietică de succes ? Deoarece şi-a tratat republicii sale nu ca pe nişte colonii marginale, ci ca zone care au nevoie să fie dezvoltate cu implicarea populației “metropolei” centrale.

Acest tip de “multiculturalism” nu ofensează pe nimeni – dimpotrivă, e salutat, şi văzut ca un element cheie pentru dezvoltare și succes. Și astăzi,  deşi blamat de sceptici, el  este un motiv de optimism în gândirea cu privire la viitorul lumii. Acesta este uneori numit cosmopolitism, dar nu este termenul corect. Există numeroşi oameni care de zeci de ani  trăiesc în țări străine, dar nu îşi resping propriul lor patrimoniu cultural. Mare sociolog Giovanni Arrighi, care a lucrat decenii în America, până în ultima zi a vieţii sale a rămas italian. Fernando Henrique Cardoso, deşi exilat în Europa – a rămas brazilian. Dalai Lama – un adevărat fiu al Tibetului. Și așa mai departe. Mai degrabă, aceasta este o latură necesară a “multiculturalismului pozitiv”, atunci când oamenii învață pe alții să le respecte cultura, devenind ei înşişi un exemplu despre măreția acesteia. Arătăm aceasta şi atunci când ne  rugăm dar parcă nu la fel de pregnant: noi nu suntem mai răi decât tine, suntem la fel ca tine, dar altfel, nu mai puțin demn de admirație . În comunicarea cotidiană cu interlocutorii, oamenii percep multiplicitatea reală a culturilor din lumea noastră. Și nu sunt cuvinte mari,  este, pur şi simplu, viaţa.

Cultura altora pătrunde în arealul nostru prin limbă și comunicare în principal, nu prin religie și obiceiuri. Modificările recente au arătat că este mai dificil să împărți oamenii, mai degrabă decât să-i aduni împreună. La prima vedere, capacitatea de a asigura dinamica spre un viitor mai bun în general, este posibilă. Și progresul în această direcție este evident, deși dezvoltare este inegală în funcţie de ţări şi factorii sociali şi economici.

Potrivit ultimelor sondaje de opinie, în cele 27 de țări ale Uniunii Europene, mai mult de 42% din populația adultă sunt fluenți în cel puțin o limbă străină (și aproape 70% dintre europenii sub 35 de ani), iar 9,5% – cunosc două sau mai multe limbi străine. 3,9% dintre cetățenii UE locuiesc permanent în afara granițelor naționale, în alte țări ale Uniunii. Schimburile de studenți sunt de altfel o constantă a procesului de învățământ din universităţile europene – 6,5% din numărul studenților învaţă sau se specializează în alte țări decât cea natală.

Unitatea anterioară din diferitele țări s-a schimbat şi în ce priveşte perspectiva asupra relațiilor de parteneriat și de familie. În 1960, în Europa, doar 0,7% din căsătorii erau între cetățeni ai diferitelor state, iar în 2006 – deja 4.9, în 2011 – aproape 6% (în Germania, cifra a fost de 8,1% , în Țările de Jos – 9,4%, iar în cosmopolita Elveție – 30,8%). Dacă tendința continuă, în 20 de ani, până la o treime din populația Europei va avea o identitate multi-etnică.
Din păcate, în cele mai tradiționale/conservatoare ţări, procesul este mult mai lent. În China, doar un procent de 2% din populație este fluent într-o limbă străină. În Rusia – nu mai mult de 11%. Apoi, în timp ce prima fostă doamnă a Franței, Carla Bruni, era italiancă,  iar în Suedia – o altă italiancă, Anna Maria Corazza, în Ministerul rus de Externe, de exemplu, un om nu  putea visa la o carieră diplomatică dacă ar fi avut rude în străinătate, nu mai vorbim de căsătoria cu un străin.
Poate că exagerez, dar în lumea de azi patriotismul înțeles în mod tradițional  prea devine un obstacol în calea progresului.

Multiculturalismul nu trebuie să nască teamă – tendința de a forma o societate unică la nivel mondial nu s-a născut ieri, și este puțin probabil ca vreodată să fie respinsă radical. Desigur, ar trebui să avem grijă de multiculturalismul primitiv – acela care nu se sparge granițele dintre state, ci le aduce în interiorul fiecărei societăți, ceea ce face dificilă interacțiunea socială. Și să-i urăm bun venit multiculturalismului pozitiv, care depășește granițele dintre oameni și le permite să învețe limbă, cultură și obiceiuri diverse, unul de la altul.
Acest multiculturalism,  care nu permite discriminări în funcţie de identitățile ideologice, religioase și etnice. Unul care spune în valoare o persoană nu pentru că este negru sau alb, creştin sau musulman, rus sau tadjic, ci pentru principiile umaniste la care aceasta se raportează. Pentru că toate celelalte forme de interacțiune – sau “dialog” – comunități culturale, religioase sau etnice care sunt tributare standardelor vechi – au încetat de mult să ofere posibilitatea de a cunoaşte oameni noi și noi oportunități benefice fiecăruia.

Articolul original poate fi citit (în limba rusă) pe blogul personal al autorului.

Leave a Reply