ARHIVA Power&Politics World

România educată și ethosul educațional românesc

April 14, 2016

 Gl.mr.(rz.) Vasile Roman*

INTRODUCERE

 A face vorbire despre ethosul educațional contemporan este o acțiune riscantă pentru că referirile sunt făcute la un grup specific, anume cei care planifică, desfașoară și evaluează rezultatul procesului educațional. Acest grup include întregul areal, de la ministerul instrucțiunii publice  sau educației naționale până la educatorii și învățătorii din ciclul primar.

Asumarea analizei se poate face prin cercetarea, de această dată empirică, a unor surse credibile care fac referire la psihologia poporului român, la spiritualitatea acestuia și la fenomenul educației românești. În analiza ethosului românesc trimiterile merg spre Constantin Rădulescu Motru, Dumitru Drăghicescu, Mihai Ralea, Mircea Vulcănescu, pentru perioada inter și postbelică și la Daniel David, pentru perioada postdecembristă.

Punctul de pornire al analizei este dat de spusele profesorului Motru: “oricâte date statistice si observatii scoase din experienta am avea strânse asupra vietii sufletesti a poporului român, intrucât lipseste constiinta clară a finalitatii spirituale a acestei vieti, interpretarea datelor se va face in mod nesigur. Datele pot sa justifice cel mult o realitate spiritual dezvaluita prin institutii precise si desavârsite, dar când aceasta finalitate nu este dezvaluita, sau este dezvaluita in mod nebulos si fragmentar, atunci ele pot folosi cel mult ca indicii supuse discutiei. Constiinta poporului român are până acum despre finalitatea spiritualitatii sale numai indicii vagi”.[1]

După Rădulescu Motru, ethosul națiunii (urmând școala germană a analizei), ca suma a tributelor psihologice, este determinat de zestrea biologica, de factorii geografici si de cei culturali in evolutia lor istorica. Pornind de aici elementele de ethos românesc sunt: individualism egocentric, neperseverenta si lipsa de conștiință individuală. Calitățile precum toleranta, iubirea de adevăr, ospitalitatea si spiritul religios par putin semnificative, intr-o lume marcată de pragmatism[2].

Dumitru Drăghicescu vine cu o alta abordare, (cu influente franceze), care poate se apropie mai mult de spiritul românesc, sustinând ca ethosul nostru este influentat atât de ethosul dac si roman cât si de ethosul popoarelor cu care am convetuit, slavii, turcii, austriecii, etc. In acest mod noi românii suntem: inteligenti, cu vointa puternica (dar schimbatoare si impulsiva), perfizi si duplicitari, dominate de formalism fara esenta, organizati sau anarhici in functie de situatie[3].

Mihai Ralea vorbeste despre ethosul nostru ca fiind unul bazat pe adaptabilitate (intre individualismul occidental si conservatorismul oriental), scepticism radical care poate fi un complex de inferioritate, grandomanie marcata de exagerarea faptelor neimportante, inteligenti si lucizii (ceea ce ne face sa fim religiosi nu in esenta ci mai degraba in frica) si nu in ultima instanta o autodisciplina redusa[4].

Mircea Vulcănescu, face o altă radiografie, apropiată de cea a lui Drăghicescu și subliniază că suntem consecventi pentru ca ne tragem din romani, cu tendinte de maretie pentru ca avem legatura cu Bizantul, suntem religiosi dar marcati de moliciune, influentati de slavi, imitativi pentru ca suntem influentati de francezi, metafizici pentru ca am convetuit in unele regiuni cu germanii, creativi pentru ca am fost influentati de evrei, trufasi pentru ca am avut vecinatatea polonezilor, si mai mult mahalagii pentru ca suntem balcanici[5].

Tabloul actual al ethosului românesc vine din studiul realizat de profesorul universitar Daniel David, in lucrarea referitoare la psihologia românilor[6] si in care subliniază că: profilul psihologic de suprafata este in unele segmente incomplet dezvoltat, neexprimând potentialul pe care il avem. Astfel, potentialul ridicat pentru inteligenta cognitiva/emotionala, creativitate si invatare nu este valorificat.

 Sub aspect psiho-cultural românii cauta puterea sociala, dar in mod ipocrit, conform unei culturi colectiviste, apoi, utilizarea puterii se face intr-o paradigma feminina, caracterizata prin discutii si cautarea consensului, dar nu se ajunge la planuri concrete, iar leadership-ului adesea i se refuza respectul cuvenit.

Românii au un stil cultural represiv si evitativ, ceea ce ii face sa fie defensivi, exprimand complexe de inferioritate, iar daca acestea sunt compensate, in complexe de superioritate.

Scoruri mici la valori ca universalism (preocuparea pentru binele general), benevolenta (bunavointa, preocuparea pentru binele celor cunoscuti), hedonism (cautarea placerii), stimulare (cautarea noului) si autodeterminare (autonomie/independenta), ne demonstreaza ca românii acorda o anumita importanta acestor valori, dar o fac aparent, pentru a afisa o impresie buna.

Cauzalitatea acestui ethos ar putea fi bidirectionala si interactionista, pornind de la istoria noastra, prin prezenta la periferia imperiilor si prin postura de teatru de lupta (in acest context am dezvoltat mecanisme de aparare). Astfel dispozitia pentru constructii trainice si de durata s-a diluat, increderea in oameni, in special straini s-a diminuat, iar indisciplina a devenit o forma de rezistenta a celor slabi, pentru protejarea culturii in raport cu cei puternici[7].

Academicianul Mircea Flonta, vorbind despre comportamentul românilor, spunea, referindu-se la ideea de indisciplina, ca oamenii au o profundă neîncredere în reguli pentru că sunt obişnuiţi să vadă, din propria lor experienţă, că astea sunt invocate de unii şi folosite de alţii în profitul lor[8].

In opinia părintelui Stăniloaie, viziunea idilică asupra unor dimensiuni fundamentale ale ethosului nostru este, de fapt, produsul subtilei elaborări dintre, pe de o parte sensibilitatea nativă, moştenită în urma procesului misterios al elaborării ei pe parcursul a peste două milenii şi jumătate de traumatice şi permanente frământări şi transformări sociale, iar pe de cealaltă parte, datorită maximei sale deschideri spirituale, orientată atât spre umanul concret şi neobişnuit de nuanţat al specificului naţional, ce tinde cu străşnicie spre împlinirea unor idealuri de viaţă creştinească, cât şi spre „pasionanta năvală a fiinţei (sale)… spre acea principală realitate numită Dumnezeu”, deci spre religie, pentru că este singura ce ,,revendică omul întreg şi… pune sub o lumină a ei, sub gândul la Dumnezeu, toată fiinţa umană şi deci toată viaţa colectivităţilor.[9]

Analizând poziţia geo-culturală a românilor, înrădăcinaţi şi persistenţi într-un spaţiu care le-a determinat modul de a fi, autorul observă că poporul român este ,,o fiinţă de graniţă între Orient şi Occident”, ,,o fiinţă-punte, susţinută de un spaţiu-punte”, pe care nu-l pot părăsi fără o pierdere sau „o modificare esenţială a fiinţei lor” – diferiţi fiind de evreii, armenii sau grecii, care îşi pot menţine, dacă se stabilesc fie în Occident, fie în Orient, „simplitatea lor de suprafaţă”. Existenţa românilor, rezultată din „specificul de sinteză al fiinţei lor”, este determinată de acest spaţiu-punte, care, însumând cele două culturi universale şi, ca atare, primind de la acestea o complexitate sau o „ambivalenţă fundamentală”, unora le conferă o anumită „fragilitate” ce reprezintă un „pericol de pierdere a echilibrului între antitezele componente ale ei”, iar altora, accentuându-le „latura uneia dintre spiritualităţile ce intră în sinteza românească”, le creează posibilitatea desprinderii cu uşurinţă din mediul lor de baştină[10].

Aşadar, romanii rememoreaza bunăvoinţa şi o anumită fragilitate derivată dintr-un precar echilibru al celor două culturi, occidentală şi orientală, ce se află la originea fiinţei româneşti, dar care au fost de mult topite într-o sinteză specifică a locului. Romanul are o excepţională deschidere şi înţelegere faţă de modurile de trai, culturile şi limbile străine, distanţându-se, astfel, de „alte popoare, care sunt oarecum capsulate în modul lor unilateral de a fi. De asemenea, generozitatea şi armonia îşi au rădăcinile adânc înfipte în natura mirifică a Romaniei[11].

Românul se caracterizează prin deşteptăciunea unită cu bunătatea, generos zâmbitoare, ce îl ajută să lupte cu răul. În fiinţa naţională a românului sunt unite luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, deschizând, astfel, perspectiva unui progres spiritual nesfârşit, dar neanulându-ne ca persoane originare în sentimentul unităţii de comuniune pe care îl trăim[12].

 EDUCATIA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL XX ȘI ÎNCEPUT DE SECOL XXI

O succinta trecere in revista a curentelor politice, cu influente in dezvoltarea societati, ne va oferi explicatii, pe modelul cauza-efect, evolutiile si involutiile invatamantului contemporan.

In general in societate convetuiesc două clase fundamentale, dominatoare, cu un număr relativ mic de reprezentanţi şi una dominată, a majorităţii. Puterea celor puţini asupra celor mulţi vine din detinerea bunurilor economice şi din modul in care este influențată conştiinţa celor dominaţi (gândurile, convingerile).

Liberalismul, curent apărut in secolul XVIII, a fost o reacţie împotriva conformismului religios şi a absolutismului rangului social conferit de originea familială.

Perspectiva liberală asupra educaţiei se fundamentează pe principiul că fiecare persoană ar trebui să aibă şanse egale la succes. Liberalismul susţine competiţia, libera concurenţă în condiţii de egalitate de şanse.Ca atare,  monopolurile care blocheazăcompetiţia (economică,comercială, turistică, etc.), legile în favoarea unor grupuri aristocratice sau oligarhice, discriminarea de rasă, gen, religie, etc. sunt considerate obstacole în faţa afirmării libere a persoanei[13].

Conservatorismul, din aceeasi perioada, induce idea de a păstra, de a conserva modul de viaţă tradiţional din societatea de apartenenţă. Totuşi o temă fundamentală a conservatorismului, a rămas aproape neschimbată de-a lungul evoluţiei acestei ideologii, critica societăţii de masă sau tema nivelării societăţii[14].

Curent specific aceluiasi secol, socialismul, cauta sa induca perceptia ca intregul sistem educaţional, programat şi condus de clasa conducătoare, face îndoctrinare ideologică, prezentând relaţiile de clasă ca fiind normale şi imuabile. Astfel, clasa de jos ajunge să aibă o conştiinţă falsă, devenind „o clasă în sine” şi nu „o clasă pentru sine”.Soluţia capitală pentru schimbarea acestei stări de fapt a societăţii umane de al începuturi şi până la capitalism, era, în concepţia principalului ideolog socialist, Karl Marx, societatea fără clase[15].

Ideologia comunista îsi avea propriul ideal uman si de aceea se acorda o atentie deosebita sistemului educational. Pornind de la idealul uman polivalent din antichitate, comunistii îsi propun crearea omului nou, capabil de performante exceptionale, de o daruire totala în slujba colectivitatii (caci individualismul, asociat cu proprietatea privata, era, în epoca, un pacat capital). El trebuie sa îsi ocupe tot timpul liber cu activitati obstesti, este foarte muncitor si are realizari deosebite în toate domeniile. Pe scurt, o personalitate multilateral dezvoltata, care trebuie sa puna umarul la construirea viitorului tarii. Chiar si în momentele de odihna, mintea lui trebuie sa fie activa, sa se puna în slujba tarii si a partidului[16].

Textele aveau valoare exemplara pentru a impune un comportament care sa urmeze liniile dictate de partid. Accentul se punea pe cultul muncitorului, pe colectivitate, pe mitul parintelui-educator politic, al eroului popular educat în comunism, pe morala socialista. Fragmentele din manual trebuiau sa le insufle elevilor ideea de munca, de dreptate, de cinste, de pace etc. Si pentru ca lectiile de la scoala sa fie si mai eficiente, ele se completau cu teme pentru acasa la fel de îndoctrinante: ortografierea unor lozinci, învatarea unor poezii patriotice, compuneri pe teme eroice si nationale etc[17].

Imediat dupa anul 1990, sistemul educational cauta sa identifice trasaturi ale valorilor culturale si mai ales criteriile de sectie a acestor valori. In acest sens preocuparile universitatilor, in special cele din zona stiintelor educatiei cauta sa armonizeze educatia in raport cu asteptarile societatii, cautand sa racordeze Romania atat la lume in general cat mai mult la Europa in particular.

Fara a cauta in traditie si cu atat mai putin in ethosul romanesc, ideile care genereaza viitoarele arii curiculare se refera in special la evolutii pe care mediul educational le descopera (trebuie subliniat ca acest fapt este real avand in vedere izolarea in care a trait societatea), stiintelor, tehnologiei, informaticii, pietei muncii,culturii, turismului, mass-media, etc[18].

In acelasi timp se dorea ca aria curiculara sa raspunda asteptarilor elevilor si studentilor, precum si profesorilor care, cautau la randul lor sa se apropie de progresele mondiale in pedagogie.

In aceste cautari se observa foarte clar ca primul impuls in reforma educatiei nu este ethosul national ci deschiderea fata de modelele occidentale.

Prima lege a Educaţiei de după Revoluţie a fost adoptată în 1995, numita si legea lui Andrei Marga, a decis introducerea examenului de capacitate în 1999, elaborarea unui nou Curriculum Naţional (clasele I-IX), introducerea de manuale alternative pentru ciclul primar, gimnazial şi liceal, înlocuirea trimestrelor cu semestrele[19].

In anul 2001 s-a introdus repartizarea computerizată în vederea admiterii în învăţământul liceal şi profesional extinderea învăţământului obligatoriu de la opt la zece clase, reorganizarea examenului naţional de capacitate, prin susţinerea acestuia într-o singură sesiune, inclusiv prin atribuirea unei noi denumiri: teste naţionale.

După aceea a urmat revizuirea curriculumul pentru ciclul primar şi gimnazial, eliminarea testelor naţionale şi introducerea tezelor cu subiect unic, urmate de sustinerea bacalaureatului cu trei probe de competenţe şi trei probe scrise.

In anii 2010 s-a adoptat o nouă lege a educaţiei care a adus schimbări mari în învăţământ. Principalele prevederi ale acestei legi, valabile şi astăzi unele dintre ele, sunt: introducerea evaluărilor periodice şi includerea clasei a IX-a în gimnaziu, introducerea învăţământului obligatoriu de zece clase.

O altă modificare importantă la lege a fost adusă în decembrie 2013, prin care clasa a IX-a rămâne la liceu, durata învăţământului obligatoriu a crescut de la de la zece la unsprezece ani, fiind obligatorii clasa pregătitoare, clasele I-VIII şi IX-X.

In iunie 2014, au fost aprobate  97 de modificări aduse atât învăţământului preuniversitar, cât şi celui superior. Printre acestea sunt: Ministerul Educaţiei poate organiza bacalaureatul în trei sesiuni de examen, iar primarul participă la Consiliul de Administraţie al şcolii.

Analizand întregul proces, constatăm că predispoziția de modificare a legilor si ariilor curiculare este data mai mult de transformarile sociale, de curentele din lume sau din Europa si mai putin de ethosul poporului roman, de istoria noastra, sau de un proiect de tara, care sa ne arate tinta spre care ne indreptam si imagine ape care noi romanii o vom avea in acel timp istoric.

 AȘTEPTĂRI IN EDUCATIA ROMÂNEASCĂ LA INCEPUT DE MILENIU

Inainte de a aborda cautarile metodologice pentru a formula elemente de pliere a educatiei pe ethosul poporului roman, consider ca opiniile regretatului matematician Solomon Marcus trebuie reliefate ca referinte si asteptari actuale.

Cu excepţiile de rigoare, sublinia marele matematician,în şcoala noastră nu s-a aflat încă ce înseamnă a învăţa. Credem că totul revine la a primi cunoştinţe, informaţii, a înmagazina date, nume, citate, procedee, formule, algoritmi, ecuaţii,  a fi în stare să le reproduci când ţi se cere, pentru a fi evaluat, şi să le aplici în cazuri standard.  Toate acestea iau forma generală a unor reţete, a unor indicaţii, care se folosesc pe bază repetitivă, de memorare[20].

Învăţarea autentică, spunea Solomon Marcus, pleacă de la educarea unei stări de întrebare, de mirare, a nevoii de a căuta un răspuns. Să parcurgi stări fundamentale ale fiinţei umane: nedumerirea, îndoiala, bănuiala, ipoteza, intuiţia, explicaţia, spiritul critic, dreptul şi libertatea de a fi sau nu de acord cu ceea ce ţi se livrează, toate sunt etape fireşti în procesul de înţelegere care trebuie să însoţească însuşirea de cunoştinţe[21]

A educa nevoia de a înţelege lumea, iată ceea ce lipseşte de prea multe ori. A deveni conştient că nu toate cunoştinţele ce ni se livrează au statut de certitudine, că multe, poate cele mai multe, sunt doar ipoteze, mai mult sau mai puţin plauzibile, a acorda atenţie modului în care cultura, învăţătura întreţin un metabolism permanent între întrebări şi răspunsuri, a înţelege modul în care un răspuns generează noi întrebări, toate acestea fac parte din actul de a învăţa, arata matematicianul[22].

Și psihologul Daniel David afirma ca este nevoie sa analizam educatia pornind de la faptul ca odata ce România a aderat la NATO si Uniunea Europeana, am aderat la valorile occidentale. Dar aici avem o problema complexa deoarece cu exceptia Romaniei, Bulgariei, Portugaliei si Greciei, care au un profil psiho-socio-cultural colectivist, toate celelalte state, cu accente diferite, au un profil autonom-individualist[23].

Modul  in care este conceputa educaţia in Europa difera in fiecare stat deoarece pe continent convetuiesc doua mărci culturale inevitabile, una de tip anglo-saxon caracterizata prin rigoare, sobrietate, severitate şi evaluări frecvente , si cea  de tip latin, mai permisiva, bazata pe comunicare si înţelegere[24].

Fără a generaliza, observând preocupările structurilor educationale, analizând predispozitia pentru schimburi de experienta din întregul areal european, sesizand interesul pentru  a crea lideri si manageri, intr-un sistem care pare sa separe asteptarile, si care evita referirea la termneul de conducator, (care in trecut includea si liderul si managerul), mi-am permis sa enunt calitatile, cunostintele, deprinderile neceasre uni individ social, precum si disciplinele care ar concura la dezvoltatea personalitatii.

Punctul de pornire și eșafodajul acestei constructii teoretice este dat de piramida trebuintelor, a lui Abraham Maslow, care stipuleaza faptul  că o persoană are cinci categorii de nevoi: fiziologice, de securitate, de asociere (apartenenţă), de stimă (consideraţie) şi de autoperfecţionare, nevoi care se pot dezvolta doar prin educatie iar societatea, la randul ei, este chemata sa le cultive in acel continuum, educatia adultilor.

Analizând prima categorie a trebuintelor observam ca ele vin din zona fiziologica, poate chiar primara, si se reflecta in special in securitatea confortului. Educatia pentru satisfacerea acestor trebuinte se centreaza pe zona formarii deprinderilor, dezvoltarea abilitatilor dar si pe dezvoltarea emotionala a personalitatii.  Tânărul, indiferent de vârstă, ar trebui să fie educat in spiritul reponsabilitatii fata de calitatea activitatii pe care o desfasoara, in dorinta de a stabili un echilibru intre ceea ce isi doreste, ceea ce este de fapt necesar si mai mult ceea ce isi permite sa detina.

Scoala are potentialul si datoria ca disciplinele precum istoria, religie, consilierea-orientare sa dezvolte in adolescent masura lucrurilor, sa il educe in a fi mandru de conditia socio-profesionala atat timp cat este constient de contributia pe care o are in societate si mai mult sa atinga gradul maxim de satisfactie a lucrului bine facut. Efectele acestei educatii ar face ca tendinta acerba de a dobandi valori materiale ca nota a lipsei educatiei adecvate pentru spirit, lipsa intelegerii trecutului dar si viitorului, saltul peste clase sociale, tendinta de a inlocui valoarea spirituala si morala cu cea materiala ar fi diminuate in zona compotamentala.

Educatia trebuie axata si pe sanatate, avand in vedere ca societatea tinde sa se centreze pe consumul fast-food, pe sedentarism, pe inceperea unei vieti sexuale premature, pe  socializare informala, uneori nefireasca, pe noile retele oferite de INTERNET. In acest cadru educatia trebuie centrata pe cunoasterea, aprecierea si valorizarea vietii, a familiei, a valorilor morale crestine si a eticii sociale ca axiologie existential.

Educatia pentru valorizarea autenticului este necesar a fi predată la disciplina istorie, cautandu-se a dezvolta simtul si dorinta conservarii valorii arhitecturale a trecutului si a frumosului cotidian.

Nevoia de securitate, o alta importanta trebuinta, este determinanta in educatie pentru ca ea pregateste individul pentru doua mari incercari, eliminarea fricii si asumarea riscului. Frica este determinanta in comportamentul social pentru ca ingenuncheaza omul, il determina sa depinda permanent de o autoritate si mai mult il duce in zona manipularii. Omul educat va sti intotdeauna care ii sunt drepturile, care ii sunt obligatiile si mai mult care este relatia sa corecta cu autoritate. Istoria si cunoasterea ei ofera individului inteligenta politica, il aduc in zona analizei cauzale, il detremina sa ia din trecut solutii pentru prezent si mai mult il ajuta sa influenteze viitorul.

Educatia pentru asumarea riscului in viata este una mai putin specifica societății noastre, care in continuare ramane tributara educatiei specifice perioadei comuniste, dar si modelului asumat de societatile colectiviste. Asumarea riscului nu presupune pierderea conditiei sociale detinute ci aduce nota cunoasterii valorii personale, a contextului, a provocarilor si nu in ultima instanta a rolului individului in societate. Analiza si asumarea riscului ofera omului posibilitatea de a reactiona la nedreptate, de a mobiliza spiritele pentru valorizarea dreptului, de a alege in cunostinta de cauza optiunea corecta. A risca inseamna a ne imagina consecintele si a actiona in cunostinta de cauza pentru scopuri nobile fie ele colective sau individuale.

Nevoia de apartenenta, de acceptare sociala, dar mai ales nevoia de iubire sunt si ele incluse in a treia treapta a trebuintelor umane si la fel ca si cele precedente se cultiva prin educatie, poate si din simplul motiv sa societate informationala ne apropie si ne departeaza in acelasi timp. Am ajuns sa vorbim mult dar sa enuntam putine idei constructive, sa fim in relatii sociale virtuale cu mii de oameni dar sa fim singuri, sa fim influentati de oameni pe care ii cunoastem foarte putin (modelele tind sa fie cele lansate de media si mai putin cele propuse de scoala) si mai mult sa adoptam comportamente ciudate pentru ca traim in ignoranta.

Educatia pentru toleranta nu se face printr-o disciplina specifica, nici educatia pentru iubire ori cea pentru fericire (desi intr-o tara araba s-a creat un minister al fericirii) pentru ca scoala nu educa emotii, ci cel mult le cultiva. Prin scoala ne convingem de faptul ca traind in credinte diferite sau avand o alta culoare a pielii nu suntem neaparat diferiti si cu atat mai mult intolerabili. Spiritul umanist, dorinta de a impartasi culturi diferite, dorinta de a construi impreuna o lume mai buna sunt valori pe care scoala trebuie sa le cultive. Toleranta presupune intelegere, acceptarea unui pachet comun de manifestari si stabilirea unor limite ale comportamentului care nu se accepta a fi depasite.

Astazi ne confruntam cu un fenomen pe care nu ni l-am imaginat si anume migratia colonializatilor in tara colonistilor, fenomen care trezeste in Europa intoleranta si xenofobie, comportamente extrem de periculoase. Aparitia acestor fenomene este explicabila pentru ca am lipsit de la lectia de istorie, in care se facea vorbire de spre valorile comune, despre melanjul de civilizatii din care s-a format batrana Europa. Ignoranta in a stabili limite de manifestare, incapacitatea gazdelor de a integra, alaturi de slaba dorinta a oaspetilor de a se integra cultural, pe un fond al lipsei de viziune politica ne pun astazi intr-o postura delicata. Educatia tuturor, de la scolar la adult, trebuie revizuita in sens pozitiv si mai mult in sensul de a elimina deciziile care sunt corecte politic, dar care nu sunt corecte socio-cultural. Scoala, in intregul ei trebuie sa isi revada ariile de formare si dezvoltare pentru ca fiecare concept integrationist sa fie corect formulat, bine asimilat si mai mult pragmatic implementat.

Transculturalitatea nu este o solutie de acceptat, avand in vedere ca prin izolationism etnic sau religios, ajungem la segregari sociale si provoacam stari de frustrare individuala, urmata de opozitie sociala. In acest sens atat educatia religioasa cat si cea civica vor avea un cuvant greu de spus pornind si de la simplul motiv ca ele vor avea ca baza cunostintele despere cultura altor popoare din lectiile de istorie. Poate aici scoala este datoare sa reflecteze mai mult daca secularismul exagerat care marcheaza educatia nu ar trebui regandit. Daca societatea musulmana functioneaza pe valorile religiei atunci si societatea secularizata din Europa trebuie sa stie mai multe despre modul in care etica sociala se reflecta in morala crestina si viceversa.

Nevoile dezvoltării stimei de sine, de recunoaştere și cea de prestigiu social sunt specifice unui procent redus din societate și de aceea educația pentru aceste nevoi este preponderent în zona universitară. Aceasta educatie va produce efecte prin liderii organizationali, prin promotorii de valori sociale, prin decidentii politici, adică prin cei care se vor afla la conducerea destinelor societății. Asupra acestui segment ar trebui să functioneze o abordare educationala comprehensiva, interdisciplinara, negandind ca un medic trebuie sa stie doar medicina, un matematician doar matematica, un militar doar securitate si un politician doar politica. Educatia, pornind de la dorinta Academiei de la Bologna, trebuie sa aduca cunoasterea in slujba societatii, sa oa ajute, sa o conduca si sa o supravegheze in progres.

Stima de sine a unui popor, recunoasterea rolului unui stat si a prestigiul unei tari, sunt date de manifestarile intregului dar sunt vizualizate in comportamentul elitelor. Daca elitele nu au constienta valorii proprii, daca ele nu au viziune, nu vad interesele poporului si oportunitatile istoriei, acel stat este condamnat la izolare.

 In societatea bazata pe tehnolgie, dar mai mult in viitoarea societate ce se va baza pe cunoastere, rolul educatiei pentru elite va spori. Este cu neputinta sa influentezi istoria in favoare poporului tau sau in favoarea comunitatii europene daca esti strain de context, nu vizualizezi interesele, daca nu iti imaginezi ceea ce se va intampla si mai ales daca nu ai deprinderea ce a negocia ceea ce este benefic pentru societate.

 Lumea se misca in jurul deciziilor, evenimentele sunt influentate de perceptii personale, de decizii umane, luate pe baza cunoasterii. Liderii de astazi li se cere sa fie transformationali pentru ca evolutia tehnologiei provoaca transformarea, iar ei trebuie sa dispuna de cunostinte care exced un singur domeniu. Utilizarea unui contex favorabil din prezent nu se poate realiza fara a face referiri la istorie, fara a cunoaste psihologia unui popor, fara a identifica sprijinul interesat al celor din jur.

Evenimentele mari din istoria omenirii au fost detreminate de oameni cultivati asa cum conflictele au avut ca si cauza favorizanta ignoranta politica si sociala.

Ultima trebuință, aceea a realizării de sine, de perfecţionare și de maximizare a potenţialului se situează la magnitudinea maximă a educatiei, dând nota unicității individuale, personalizând individul care pune mai presus de el umanitatea. Pentru acest gen de indivizi educatia ar trebui sa depaseasca palpabilul si sa se situeze in sfera sacrificiului de sine pentru a atinge idealul social. Educatia, in acest sens se indreapta spre cultivarea altruismului, spre trecerea de la material la imaterial, de la viata de zi cu zi la facerea istoriei. Aria de cunoastere se diversifica, se amplifica, se indreapata dinspre sine spre ceilalti. Aceasta cunoastere este marcata de senectutea maestrului dar ramane viguroasa, este clara si corectiva, este lipsita de egoism, dorindu-se meditativa si analitica iar ideile transformatoare sunt enuntate ca variante si nu neaparat ca truisme. Atingerea acestui grad de educatie este transferat in zona doctoral si post doctorala, mergand pe traseul academiei si solicita caracterul integru al individului. Acest cadru nu accepta  impostura si nici nu are limitari de spatiu intelectual si cu atat mai mult geografic. Aici se intalneste umanitatea cu valorile ei culturare, aici se creioneaza progresul, in acest creuzet se pun impreuna stiinta si cultura. Aici scoala romaneasca trebuie sa faca dovada adevaratei academii, izoland pe cei care desi prin cunoastere nu au trecut de primele doua trebuinte isi doresc ascensiunea in elita intelectuala.

 ÎN LOC DE CONCLUZII

La final, aș dori sa rămân în zona empiricului si să mă abțin de la a da rețete sau modele educaționale, dar doresc să subliniez faptul că orice demers s-ar face, acesta ar trebui sa aiba in centru OMUL, de pe orice treaptă socială, ca produs dezirabil al educatiei.

Nu suntem într-o criza de modele, europene sau internationale, dar se pare ca suntem intr-o criza de timp si de metoda, suntem in stadiul in care nu am cercetat mai mult fiinta si asteptarile ei in devenire.

Mai mult decat graba, mimetismul a produs deja efecte in process si continut, marcate fiind de cei care, in raport cu aria geografica in care s-au educat si de pozitia pe care o aun in institutiile de educatie, impugn schimbarile.

O Romanie educata este o tara in care procesul porneste de la proiectul de tara, in care fiecare individ se regaseste, istoria sa, cu valorile sale si mai mult cu idealurile sale, racordate la lumea in care el traiste.

---