România geostrategică: „misiune imposibilă” ?

July 24, 2013

Igor Ursenco

1. „…românii au devenit idioții Statelor Unite ale Americii”!

Calificativul a fost debitat de către expertul militar rus Igor Korotcenko, redactor-şef al revistei „Apărarea națională”, și a fost făcut în contextul acceptării părții române de a găzdui instalația antirachetă de la Deveselu.

 

Referința a fost făcută într-un interviu acordat postului oficial de stat „Vocea Rusiei” imediat după vizita ministrului român de externe Titus Corlățean la Moscova. Analistul a reiterat că Moscova se va proteja în continuare împotriva ameninţărilor iminente venite de la scutul european cu deja consacratul sistem „Iskander M”. În aceste condiții, e nevoie să i se explice părții române că, în cazul în care nu își caută probleme cu lumânarea, cel mai potrivit e ca instalația antirachetă să fie instalată în Franţa, Spania, de unde „va proteja Europa fără a perturba zonele poziţionale” rusești. „Dacă doriţi în continuare să jucați rolul de idioți ai Statelor Unite și credeți că nu vă vom lua în cătare, cred că sunteți prea naivi”, s-a adresat expertul rus la persoana a doua plural, probabil pentru a implica, rezonator, reacția generală a mass-mediei românești.

 

Eu aș încadra neapărat în această albie emotivă perfect valabilă și frustrările cetățenilor români care nu beneficiază, cum s-ar aștepta pe bună dreptate aceștia, de facilitarea (dacă nu chiar abolirea completă)  a sistemului de vize dintre Washington și București.

 

2.   Cu Utopia descărnată în față

 

Pe de alta parte, comentatorii de la „Vocea Rusiei” consideră „firesc ca ţările din Europa de Est să simtă gravitaţia politică a Moscovei şi Beijing-ului”, pentru că „zona balcanică şi, în general, „Europa nouă” este una dintre zonele geopolitice în care interesele celor două ţări sunt sinergice şi complementare”. În opinia editorialistei române Sabina Fati, „până acum România s-a ferit de cadourile Estului pierzând poate afaceri importante, dar păstrându-şi nu doar azimutul politic spre Vest, ci şi o marjă de manevră importantă pentru o ţară aflată la periferia celor două lumi. Chiar dacă există riscul să se adeverească faptul că în arhitectura Kremlinului, România este un teritoriu care a scăpat de sub influenţa rusă, dar şi un loc bun de recucerit  sau de ţinut în şah”.

 

Cel puțin aceasta pare să fie calea urmată de filosoful și geostrategul rus Alexandr Dughin venea recent cu ideea − care în acest moment pare aproape năstrușnică − de a atrage România în Uniunea Euroasiatică. Or, in exprimarea plastică a observatorului tiraspolean Andrei Safonov, „Uniunea Euroasiatică este pentru România într-un mod similar ce e tămâia pentru Satana. Diavolul român va începe sa bată din copite şi să fluture din coadă la intarea în biserica Eurasiată, dar niciodată nu va intra în ea”.

 

Politologul de pe Nistru are și o explicație specifică de ce „Bucureștiul niciodată nu va ieși din NATO şi UE”: în opinia sa, cele două structuri nu ar fi decât „paravan” pentru politicile agresiv-acaparatoare. Plauzibilă rămâne totuși ideea lui Safonov că „Uniunea Euroasiatică este, în primul rând, un plan de unificare, chiar dacă nu exhaustiv şi imediat, a unor teritorii considerabile din fosta Uniune Sovietică”.

 

CONCLUZIE (1):

 

Politologul și publicistul german Alexander Rahr, descendent din primul val de emigranţi ruși (alb-gardiști), sugerează două paradigme care servesc, în același timp, și ca soluții evolutive probabile pentru viitorul Rusiei. Este vorba despre polul academicianul Andrei Saharov vs scriitorul Aleksandr Soljenițân. În timp ce primul credea că pentru Rusia cel mai important lucru îl constituie libertatea personală, chiar dacă va trebui sacrificat Imperiul („Statul e o valoare mai puţin importantă decât libertatea individului!”), al doilea era de părerea că, după abandonarea comunismului şi totalitarismului, țara sa nu ar trebui să urmeze calea deplină a democraţiei (trăitor în Occident, Soljenițân s-a pătruns de ideea că doar păstrarea propriei statalități va salva unicitatea culturii şi identitatea spirituală a Federației Ruse).

 

Din această perspectivă extinsă temporal pe cel puțin un deceniu, principala și, deocamdată, singura strategie de urmat este eliminarea temporală a anumitor numitori temporari din ecuație. De exemplu încetarea mandatelor a unor lideri de opinie (cum e cazul președinților Putin și Băsescu, în cazul Ru/Ro), dar și ponderea tot mai expandată a societății civile, în particular a diplomației publice ca element indispensabil de soft power. Un studiu sociologic recent comandat de către „Comitetul de iniţiative civice” privind sentimentul politic popular pare de-a dreptul „senzațional în unele aspecte” (ex-ministrul de finanţe Alexei Kudrin). Circa „66% dintre rușii chestionați văd viitorul țării doar prin democratizare deplină (cu doar patru luni numărul acestora era de 38 %). Precizez că aceste date au apărut înaintea finalizării uluitoare a procesului intentat prezidențiabilului Alexei Navalny, cunoscut activist rus pentru libertăți civile și sociale.

3. Efectul traumatic post-Vilnius

Este evident că expectațiile populare ale țărilor-membre la Parteneriarul Estic riscă să deraieze într-o proiecție geopolitică inimaginabilă. La acest capitol se pretează probabil și argumentele cu multe cifre pe masă oferite de catre vicerministrul ucrainean al economiei Valeriu Muntian (de origine basarabeană, printre altele) despre avantajele integrării Ucrainei în Uniunea Vamală, dar și despre criza de încredere a cetățenilor europeni în structurile UE și creșterea cohortei de eurosceptici.

 

Nici la Chișinău tabloul nu se anunță a fi mai roz. Or, cu cinci luni până la deznodământul evenimentului din noiembrie curent, rezultatele recentului studiu realizat de Institutul de Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice deja dezvăluie probleme grave ce țin de traiectoriul „reintegrării celor două maluri de Nistru”, respectiv a „parcursului european”. Astfel, dacă în anul 2009 circa 54% din cei intervievați considerau că reintegrarea ţării este posibilă, până în anul 2012 numărul acestora s-a redus până 28 la sută. Într-un mod similar s-a diminuat disponibilitatea celor care pledează pentru integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană: în anul 2009 această perspectivă era îmbrățișată de circa 68 % din respondenți, iar peste 3 ani indicele s-a redus cu 22 la sută. În acelaşi timp s-a consolidat grupul celor care doresc aderarea ţării la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan (61 %).

 

Nu trebuie de uitat că, în ultimile șase luni, pe teritoriul Federației Ruse au intrat peste 10 milioane de lucrătorilor migranţi, cu 12% mai mult decât în 2012. Konstantin Romodanovski, Directorul Serviciului Federal pentru Migrări, consideră că „aceste cifre vorbesc despre dezvoltarea economică a Rusiei”, specificând că în țara sa au viză de reședință permanentă doar 800 de mii de străini, restul fiind lucrători sezonieri, rude și turiști.

 

În aceste condiții, rolul regional al Bucureștiului riscă să fie diminuat (dacă nu chiar anulat) pentru alte câteva decenii. Mai mult, Chișinăul oficial are toate șansele să se dizolve ca proiect politic viabil în frontierele sale actuale.

 

4.  E posibilă emergența estică a Bucureștiului ?

 

În timp ce unii analiști români văd în persoana Rusiei „cel mai periculos adversar al României din ultimii 250 de ani” și nu dau nicio șansă dezghețului ruso-român („cu cât ai un nivel mai ridicat al schimburilor economice cu Rusia, cu atât esti mai vulnerabil în fața reacțiilor neprevăzute ale Moscovei”!), există și voci, încă timide, care afirmă contrariul. E și cazul antologic al companiei românești Simex Grup, directorul de comerț exterior al căreia califică zona euroasiatică drept „o piaţă generoasă”, ce „poate fi motorul relansării economiei româneşti”. Acesta crede pe bună dreptate că − alături de binecunoscutele branduri „parfumuri frantuzeşti” sau „blugi americani” − spaţiul ex-sovietic ar trebui să își amintească de sintagma „mărfuri româneşti” (aceasta însemnând  „încălţăminte românească”, „mobilă românească”, „textile româneşti”, „vinuri româneşti”, „medicamente româneşti”).

 

Dar rezultatele „expansiunii economice” spre est depind foarte mult de materializarea unei formule fiscale juste aplicate exportatorilor autohtoni, pe care guvernanții o pot prelua ca franciză, să zicem, de la vecinii turci.

 

CONCLUZIE (2):

 

În ultimă instanță tot răul e spre bine.

 

De exemplu, directorul „Institutului de strategii globale” de la Kiev întrezărește anumite beneficii dintr-o presupusă scindare a Ucrainei după modelul economic concurențial Coreea de Sud-Coreea de Nord, China-Taiwan etc. Astfel, potrivit lui Vadim Karasiov Ucraina de Est va fi nevoită să opteze de o manieră hamletiană: „Cum procedăm? Ne transformăm într-un soi de Transnistrie (n.m.- mereu cu mâna întinsă) ori începem să facem ceva concret (n.m.- ca și Ucraina Vestică)?”

 

Cât privește Bucureștiul, el se poate reinventa după modelul polonez deja patentat, diplomaţia pragmatică a căruia a urmat cu tenacitate consolidarea statutului regional al țării atât cu Vestul, dar și cu Estul. Având în vizor „triunghiul de la Weimar” (Franţa, Germania şi Polonia), România și-ar putea confirma statutul de „jucător-care-contează” în relațiile cu vecinii săi cu frontiere tangibile și/sau geostrategice (Federația Rusă și Turcia) printr-o structură similară: să zicem „triunghiul Karadeniz” (numit aici ad-hoc). Doar așa poate miza pe includerea sa în nucleul decizional permanent avut în vedere de Bruxelles.

 

Mai mult chiar. Oricât ar părea de straniu, dar în cazul unui eventual eșec pe vectorul danubio-pontic suferit de UE (inclusiv futilitatea Parteneriatului Estic), anume Republica Moldova este cea mai îndreptățită să devină cap de pod: dar de data aceasta de convergență și compatibilitate dintre cele două ideologii geostrategice disponibile. Și aici Președinția și Ministerul de externe de la București au toată libertatea (politologică și culturală) să se manifeste. Ca exemplu concludent poate fi invocată activitatea Fundaţiei ruse Gorceakov în domeniul human research pentru viitoarea structură economică și ideologică euroasiatică, având în vedere faptul că potențialii bursieri trebuia să dea dovadă de un nivel intelectual înalt și posedarea a cel puțin două limbi străine de circulație, pe lângă cea rusă. Poate e cazul să ne amintim aici de antecesorii noștri celebri (ramura genealogică a Cantemireștilor, să zicem, ori a lui Serghei Rahmaninov, descendent din osul Domnitorului Ștefan cel Mare), care au substituit prin activitatea lor culturală exemplară din Rusia o întreagă strategie specifică desantelor militare.

2 responses to “România geostrategică: „misiune imposibilă” ?”

  1. […] preluat integral pe http://powerpolitics.ro/romania-geostrategica-misiune-imposibila/ Alexandr Dughin, Andrei Safonov, bucurești, Igor Korotcenko, Iskander M, Moscova, […]

  2. […] Material preluat integral pe http://powerpolitics.ro/romania-geostrategica-misiune-imposibila/ […]

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new