România în NATO

June 1, 2016

Hari Bucur-Marcu
Peste șapte săptămâni, la Varșovia, în Polonia, se va întruni Consiliul Nord-Atlantic, la nivelul șefilor de state și de guverne din statele membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, cunoscută cu acronimul NATO. Vorbim despre Summit-ul Alianței, un eveniment de importanță majoră pentru securitatea emisferei de nord a Planetei Pământ. Si, mai ales, pentru Europa.

 

România, ca stat membru NATO cu drepturi și obligații depline, se pregătește pentru acest summit așa cum știe ea mai bine. Ceea ce este surprinzător de rău, având în vedere că problema păcii și a războiului în Europa și, cu precădere, în regiunea în care trăim noi, românii, este o problemă care, dacă nu chiar trebuie urgent rezolvată, măcar trebuie discutată cu temeinicie.

 

De ce zicem că este de rău cum se pregătește România pentru Summit-ul NATO? Pentru că, dacă este să ne luăm după ce spun președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAȚ), care este și președintele Țării, precum și vicepreședintele aceluiași consiliu, care este și premierul Țării, singura formă concretă de pregătire este întocmirea unei liste de dorințe, pe care România intenționează să o trimită la NATO, așa cum un copil îi trimite lui Moș Crăciun lista conținând cadourile visate.
Desigur, în sine, acest procedeu nu ar trebui să fie unul rău. Numai că, la nivelul acesta, dorințele noastre, cele formulate de cei doi, șefii de stat și de guvern, ar trebui să fie susținute cu argumente raționale, dar și cu credibilitate instituțională și, mai ales, comportamentală. Dar, din păcate, nu sunt.

 

Ceea ce este, așa cum spuneam, surprinzător. România e membru NATO de o duzină de ani. Adică, de o jumătate de generație. Dacă ținem seama și de faptul că pregătirea pentru membership a mai durat un deceniu, înainte de accedere, cultura organizațională a Alianței ar trebui să fie deja parte a culturii naționale organizaționale. Doar că nu este!

 

Ca să fim mai concreți, prin cultură organizațională înțelegem acel set de valori care sunt prețuite și promovate de toți membrii organizației. Ca să vă dau un singur exemplu, este foarte important ca, între aceste valori, să o regăsim întotdeauna pe cea a dialogului constructiv, din care să rezulte soluții profitabile sau favorabile tuturor membrilor acelei organizații. Pentru că nicio organizație și, cu atât mai puțin, o alianță militară, nu poate să existe, să funcționeze și să obțină performanță, decât dacă toți membrii ei lucrează în folosul comun și, esențial, au convingerea că niciunul dintre ei nu încearcă să obțină propria sa bunăstare pe seama altuia sau a tuturor celorlalți membri.

 

Președintele României, Klaus Iohannis și Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg

Cea mai recentă veste despre contribuția României la pregătirea Summit-ului de la Varșovia ne parvine din Declarația de presă pe care președintele României, domnul Klaus Iohannis, a prezentat-o la sfârșitul ședinței CSAȚ, de vineri, 27 mai 2016. Aflăm astfel: „Consiliul a aprobat liniile generale de mandat ale României la Summitul NATO de la Varșovia, care va avea loc pe 8 și 9 iulie 2016, cu mențiunea că acestea să fie actualizate și adaptate, în funcție de negocierile din Alianță și, evident, de evoluțiile situației internaționale”.

 

De când am citit asta, mă tot chinui să îmi aduc aminte unde am mai văzut eu ideea asta eminamente originală și foarte românească, cea cu obiectivele care se vor modifica, conform legii, în funcție de rezultatele obținute pentru atingerea lor, astfel încât, oricare ar fi acele rezultate, obiectivele să fie atinse în întregime. Dar nu pot să îmi aduc aminte, iar să caut în memoria laptop-ului nu cred că are sens. Cert este că am mai auzit așa ceva, tot în mediul ori domeniul securității și apărării naționale. In cazul de față, putem traduce fără să greșim că mandatul primit pentru participarea României la Summit-ul NATO va fi îndeplinit în întregime și cu deplin succes, atâta vreme cât el nu va fi altceva decât ceea ce hotărăsc ceilalți participanți la negocieri.

 

Eu m-am ocupat de NATO și, mai ales, de România în NATO, din punct de vedere militar, pe parcursul întregului deceniu de pre-aderare și, din punct de vedere teoretic și formativ, încă vreo doi-trei ani după ce România a devenit membru NATO. În tot acel timp, am explicat pe îndelete și de nenumărate ori, tuturor decidenților români, în funcție și în devenire, că, odată intrată în NATO, România nu mai poate primi indicații, sugestii sau, și mai aiurea, ordine de la Alianță, pentru că România ESTE ea însăși NATO.

 

Simultan, am explicat pe îndelete și de nenumărate ori, acelorași decidenți, că NATO NU ESTE Pactul de la Varșovia. Adică, americanii nu sunt în NATO așa cum erau sovieticii ruși în Pact, deși ponderea de putere militară a americanilor în NATO este mai semnificativă decât era ponderea de putere militară a sovieticilor în Pactul de la Varșovia. Iar diferența este dată tocmai de diferența de cultură organizațională. Care se vede limpede în comportamentul actorilor respectivi.

 

Adică, teza lui Băsescu Traian, cel mai incult și mai incapabil șef de stat român din întreaga noastră istorie, că, dacă se pune bine cu americanii, prestându-le sex oral ca unui licurici, România va putea să își promoveze în NATO interesele sau, măcar, dorințele, este o teză aiurea. Care nu are nici cel mai șubred suport în realitate.

 

Desigur, reciproca nu este valabilă. Adică, americanii nu pot fi ignorați. Numai că nu pot fi ignorați nici ceilalți membri ai NATO, pentru că, în NATO, deciziile se iau exclusiv prin consens. Și, atunci, în locul sexului oral băsist, se preferă argumentația rezonabilă, în cadrul dialogului intra-organizațional. Dialog pe care România încă nu știe și nici nu poate să îl practice.

 

Nu știe, pentru că România nu și-a format o școală proprie de gândire strategică. Nici măcar nu a aderat la vreuna dintre școlile majore existente în Lume. România nu are fundamentul teoretic necesar și nici uzanța de a apela la știință, la gândire atunci când are de luat decizii la nivel strategic. Oricare au fost încercările, de altfel modeste, de rezolvare a acestei lipse, ele s-au lovit de marii corupți din domeniul securității și apărării naționale, cei care au confiscat și au decredibilizat orice element instituțional de promovare a gândirii teoretice, fie el academic sau de cercetare științifică. Așa că, în mod voluntar, din punct de vedere științific, teoretic, România s-a abandonat în brațele străinilor, contând pe benevolența acestora că vor gândi strategic în favoarea ei.

 

Nu poate, pentru că România nu și-a format practicieni în domeniul dialogului strategic. În locul unor personalități solide, recunoscute și credibile în dialogul internațional, România de astăzi a preferat să își formeze un corp de mici intriganți, care se pricep să șoptească la ureche, să facă afaceri personale mărunte din funcțiile de la stat și să asculte pe la uși. Aceștia sunt bine cunoscuți de interlocutorii străini, care îi așază întotdeauna în alveola pe care o merită și de unde nu pot conduce negocieri de niciun fel. Iar românii care ar putea fi adevărații negociatori strategici, dacă nu ar fi ignorați de propriul lor stat, sunt recuperați fie de organizațiile internaționale, fie de alte state, pentru meritele lor personale. Între care nu se regăsește și cetățenia română.

 

În rest, dacă ne coborâm interesul investigației de față de la nivelul strategic în jos, spre cel tactic, vom găsi destui eroi români, care fac fapte de vitejie în NATO și care merită întreaga noastră admirație și prețuire.
Doar că Summit-ul NATO are loc la nivel strategic și, acolo, nu știm să avem vreun erou în acțiune. Dar nici nu ne trebuie vreunul. Atâta vreme cât am garantat succesul mandatului românesc, prin hotărârea CSAȚ de formulare a lui după obținerea rezultatelor.
Foto: presidency.ro

Leave a Reply