România și vulnerabilitățile NATO

October 12, 2017

Vasile Roman

Prin întărirea României, NATO nu rezolvă o amenințare din partea Rusiei ci acoperă o vulnerabilitate din partea Turciei

Într-un interviu, dat în 11 iulie 2016, pentru blogul Jurnalist de dimineață, a domnului Victor Nichituș, afirmam că „România a făcut eforturi mari pentru crearea comandamentului multinațional de tip divizie, iar acum s-a angajat să creeze un comandament de brigadă la care va atașa forțe. România a dat foarte mult și primește destul de puțin, dar speră în intensificarea prezenței forțelor terestre ale SUA. Aici am convingerea că speranțele nu vor fi deșarte, având în vedere că, pentru Statele Unite, România este cel mai serios partener militar”.

Făceam această afirmație cu cinci zile înainte de puciul din Turcia și vedeam materializarea promisiunilor de securitate făcute de aliați doar printr-un aport al americanilor, pentru că se vedea clar că celelalte state membre fie nu percepeau pericolul sau fie considerau că Marea Neagră trebuie să fie o zonă de dialog Rusia-NATO.

La un interval de puțin peste un an constatăm că prezența NATO în România este mult peste așteptări. SUA au decis să dezvolte facilitățile de la baza militară Mihail Kogălniceanu, au o prezență rotațională sporită (peste 1000 de militari de la pușcasi marini la infanteriști, piloți, etc), au o prezență aeriană sporită (chiar dacă doar pentru serviciul de poliție aeriană) și mai mult sunt promotorii celui mai mare exercițiu din ultimii 20 de ani din estul continentului european, Saber Guardian (care a adus în România peste 10000 de soldați străini).

Nici NATO nu are o stare de  pasivitate, lucru observat în ultima jumătate de an, prin prezența sporită a canadienilor, britanicilor, polonezilor și  britanicilor, care fie că au prezențe pentru poliție aeriană, fie că sunt la exerciții în Marea Neagră, la exerciții de certificare a forței de reacție rapidă sau că sunt dislocați rotațional pentru a face parte din Comandamentul Diviziei Multinaționale Sud-Est sau că sunt parte din Brigada Multinațională de la Craiova, dau nota unității în partea de sud-est a alianței.

Sporirea prezenței militare americane și aliate în România trebuie analizată printr-o cheie nouă, aceea a vulnerabilității de la Marea Neagră

Rusia rămâne o amenințare la adresa securității europene chiar și prin prisma comportamentului de negare, pentru că gesturile sale trădează dorința de a se transforma rapid din actor regional în actor internațional.

Rusia prin acțiunile pe care le desfășoară în Crimeea, adică transformarea acesteia într-un adevărat portavion, dotat cu sisteme ofensive și deopotrivă ofensive reprezintă o amenințare.

Prin acțiunile pe care le desfășoară în Siria, în relația cu Turcia (despre care vom vorbi mai târziu) și Iran, reprezintă, prin efectele pe care le produce, o amenințare pentru interesele Uniunii Europene.

Rusia, prin modul în care relaționează, construiește și dezvoltă relații politice și militare cu țările din Orientul Mijlociu, reprezintă o amenințare pentru interesele Americii și implicit pentru țările prietene acesteia.

Prin modul în care relaționează cu Serbia, Bulgaria și Grecia, Rusia poate fi percepută ca o amenințare pe termen lung pentru țările din estul Europei, dar poate și pentru nucleul dur al Uniunii Europene.

Dar pentru întărirea rapidă, din punct de vedere militar, a sud-estului dispozitivului NATO, Rusia nu este atât de responsabilă pe cât o descriu liderii alianței și mai ales liderii militari, pentru că ea este periculoasă prin relația pe care o are cu un membru al alianței, Turcia.

Turcia nu este doar adversarul declarat al SUA și prieten apropiat al Rusiei, este cea mai mare vulnerabilitate a NATO și cel mai mare pericol al UE

Manifestarea actuală a Turciei este cel mai mare pericol pentru NATO, nu doar pentru că nu colaborează într-u totul în conflictul din Siria, ori pentru că nu răspunde la cererile europenilor pentru a controla fenomenul imigraționist, ci pentru că vulnerabilizează întreaga alianță prin relațiile pe care le are cu Rusia și Iran.

Turcia a aderat la NATO în anul 1952 pentru că NATO avea nevoie ca alături de Grecia să protejeze zona sudică a alianței, gândind încercuirea Uniunii Sovietici (ce-și va construi, prin Pactul de la Varșovia, din 1955, un adevărat clește militar în Marea Neagră).

Comportamentul Turciei a fost unul rebel, atât în anul 1974, când intră în conflict cu Grecia, pe tema Ciprului, cât mai ales în anii 199, când prezența în războiul de eliberare a Kuweitului a fost inexistentă (deși statele musulmane au realizat o coaliție alături de SUA  și Marea Britanie) și mai mult în anul 2003, când a refuzat prezența forțelor americane la granița cu Irakul.

Schimbările de regim politic, impuse de președintele Erdogan, bazate pe impunerea religiei în problemelor de stat, renunțându-se la kemalism, au dus la încordarea relațiilor dintre Turcia și unele sate membre ale alianței.

Eșecul loviturii de stat din iulie 2016, pus pe seama sprijinului de informații asigurat de președintele Putin, coroborat cu suspiciunile că SUA ar fi știut despre această încercare, au făcut ca relațiile dintre cele două state să aibă de suferit.

Turcia nu s-a limitat doar la acuzele aduse regimului Obama și ulterior Trump, ci a trecut la solicitări imperative privind extrădarea celui acuzat ca fiind artizanul puciului, fostul colaborator a lui Erdogan, mentorul mișcării islamiste, Fethullah Gülen.

Prin modul în care atât SUA cât și membrii NATO, în mare parte membrii ai UE, au tratat atât problematica politicilor, cât mai ales comportamentul președintelui turc, au dat dovadă de o slăbiciune pe care Erdogan a exploatat-o cu succes.

Turcia și-a început mișcarea de independență față de orice aliat sau partener, prin căutarea, găsirea și aplicarea unei alte soluții pentru rezolvarea conflictului din Siria împreună cu Rusia și Iranul.

Coalizarea Turciei, care îi sprijină pe rebelii anti-al Assad, cu Iranul și Turcia, care sprijină regimul de la Damasc, este prima notă că Turcia are nevoie de recunoașterea sa ca actor independent în Orientul Mijlociu.

Reacțiile refractare la solicitările SUA privind situația bazei de la Incirlick, condiționările diplomatice (neprimirea ambasadorului care-și încheie misiunea), arestările de personal (cetățeni turci) care lucrează la ambasadă, precum și provocările privind achiziții de sisteme de armament din Rusia (sisteme de rachete S-400) sunt dovezi clare că relația SUA-Turcia este extrem de deteriorată.

Relațiile tensionate Turcia-SUA sunt perpetuate și la nivelul Uniunii Europene, unde Germania pare să fie adversarul principal, în timp ce efectele sunt resimțite de către țările riverane Mării Mediterane și Mării Negre

Așa cum afirmam anterior, atunci când analizăm securitatea euro-atlantică trebuie să o facem prin prisma UE, pentru că riscurile și amenințările au grad mic de  manifestare în SUA sau Canada și că soluțiile care se prepară în laboratoarele americane se transpun în practică în Europa.

Relația Turciei cu UE se prefigura până acum doi ani ca una constructivă, existând chiar un program de preaderare a statului turc la valorile democrației europene, dar islamizarea statului a ostilizat aceste relații ajungandu-se la șantaj economic, politic și chiar la amenințări.

Minaretele sunt baionetele noastre, cupolele lor, coifurile noastre, moscheile, cazărmile noastre și credincioșii, soldații noștri. Această armată divină îmi aşteaptă religia. Allah e mare, Allah e mare!, cita în anul 1997  Erdogan, dintr-o poezie a lui Ziya Gokalp, confirmând încă de atunci cum vede el democrația în Turcia.

Astăzi Turcia lui Erdogan nu amenință Europa cu arme ci doar cu sutele de mii de imigranți din Siria sau Irak,  a căror flux spre vest nu doar că nu îl stopează ci mai mult îl coordonează prin rețele și interpuși.

Turcia se mișcă astăzi pe fronturi pe care NATO și UE le-au lăsat descoperite, dându-i posibilitatea ca împreună cu Rusia să submineze Europa și împreună cu Iranul să înlocuiască SUA în influență asupra țărilor din Golful Persic.

Vizitele dese pe care le întreprinde la Moscova, investițiile pe care Turcia le face în proximitatea Uniunii Europene, în special în țările Parteneriatului Estic,  (Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Republica Moldova, Ucraina și Belarus), cel  Mediteranean   (în special cu Egiptul, Iordania, Siria și Liban), dau notă clară că Turcia își creează propria politică economică și de securitate.

România se vede un beneficiar pe termen scurt, dar nu realizează că se transformă într-un avanpost periculos, pe care nici un membru NATO nu îl revendică

România, într-o stare de profundă angoasă, indusă în timp de o politică de securitate centrată pe axa București-Londra-Washington și determinată de agresivitatea Rusiei în zona tampon Belarus-Ucraina-Republica Moldova-Georgia, are o clară predispoziție de a intra într-un joc periculos la Marea Neagră.

Intenția României de a crea o flotă comună la Marea Neagră (la sugestia SUA, dar fără tratative cu Turcia), a fost blocată de guvernul bulgar care se vede dependent de Rusia și condiționat (având în vedere procentul de populație musulmană) de Turcia, lăsând țara noastră descoperită în fața unui pericol din Crimeea.

Americanii au perseverat și utilizând Scutul antibalistic de la Deveselu, au reușit să readucă România în zona nevoii de înarmare, gândind că dacă pericolul unui atac de pe mare nu trezește temeri, atunci unul balistic sau aerian are mari sorți de izbândă.

Scenariile americane, bine asimilate de decidenții politici, care se persuadează reciproc, chiar dacă uneori în necunoștință de cauză, au adus România în poziția unuia dintre cei mai conștiincioși aliați atunci când se vorbește de asigurarea a 2% din PIB pentru apărare.

Decizia de a dezvolta un sistem de apărare modern nu este un proiect condamnabil, dar ideea că transformăm România într-un avanpost al luptei împotriva Rusiei pare puțin deplasată și dă notă că adevărul este undeva în Turcia.

Geografia ne-a pus la Marea Neagră, geopolitica ultimilor 20 de ani ne-a dovedit că suntem la intersecția intereselor din această zonă adică a Rusiei, Turciei și Americii. Neavând elemente de independență geostrategică, România a ales geostrategia celor doi aliați Turcia și SUA (asocierea cu doi din trei este un lucru extrem de normal), dar acum când Turcia și Rusia sunt aliați (cel puțin pe moment), se pare ca suntem alături doar de unul (ceea ce geostrategic nu este recomandat).

România nu-și poate asuma riscul singurătății geostrategice, dar trebuie să fie extrem de analitică atunci când ia decizii pentru termen lung. America condusă de președintele Trump se prezintă ca extrem de imprevizibilă în acțiune, dovadă fiind modul în care tratează unele state din Europa cum ar fi Germania și de asemenea este preocupată mult de problemele din interior.

Pe termen scurt, pe mandatul președintelui Trump,  SUA caută strategii care să confirme motto-ul președintelui America first, adică orice afacere să aducă americanilor maximum de câștig, iar securitatea și asigurarea acesteia înseamnă mulți bani.

România poate miza pe America în condițiile în care este de acord să se implice în proiectul Intermarium alături de Polonia, cu condiția să se apropier cât mai mult de Grupul de la Vișegrad, dar să și determinea America să aducă în România investiții la valoare comparativă cu cele pe care le-a făcut în Turcia.

Dacă această rețetă nu va funcționa, atunci va trebui făcută o schimbare de atitudine și România să se îndrepte spre proiectul Germaniei și Franței, Europa Apărării, unde nu doar că va trebui să ceară investiții, dar va trebui să renunțe la o parte din memorandumurile pe linia industriei de apărare,  semnate cu americanii și să le împartă între cei doi parteneri.

Fiecare din cele două proiecte are limitări privind consistența, dar printr-o analiză de substanță a contextului, printr-o minimă prefigurare  a viitoarelor comportamente ale statelor din ecuație, România își poate alege un curs de acțiune. Important este să nu existe ezitări și în același timp să fim constanți în direcție, prin președinție și ministerul de externe, și să dovedim coeziune atât  politică cât și în economie, prin ministerele economiei și apărării.

 

Leave a Reply