Scrisoare către tinerii români

November 7, 2015

Eminescule, poet drag, iartă-mă! Eu nu rămân la toate rece! 

Până acum nu am îndrăznit să-mi scriu argumentele despre ceea ce înțeleg eu că se petrece astăzi în țărișoara mea. Până acum am izbucnit succesiv, în câteva ieșiri nevrotice pe o anumită platformă de socializare. Până acum am observat, am ascultat, am citit sute de articole, comentarii, am fost în stradă alături de cei indignați pe sistem, însă în mine ceva se frământă, ceva se năruie, iremediabil. Am tăcut până acum, din respect pentru hăul ce s-a căscat în incinta clubului Colectiv din București. Acest abis al morții, în care au căzut atât de mulți tineri incinerați de vii, a fost posibil datorită indiferenței și superficialității care ne preocupă destinul ca națiune. Iată rezultatul păcatelor noastre, fiindcă la noi totul e cu jumătate de măsură. Totul e incomplet, fiindcă nimic nu trebuie desăvârșit. Relativizarea și pasivitatea iau locul absolutului, în tot.

Cu întreaga-mi deznădejde legată de dinamitarea moral-politică a României, cred că acest articol își justifică trista recurență datorită realităților (evenimentelor) nenorocite pe care le parcurgem de la alegerea lui Klaus Iohannis încoace. Nu mă gândeam că voi ajunge clipa, chiar în tinerețe, să-mi pun sub semnul întrebării speranța într-o Românie cu adevărat reformată. Nu credeam că va trebui să scriu despre o Românie ce înclină spre suicid, fără a încerca să se trateze corespunzător.

România nu înseamnă statistici, eșantioane, grafice, calcule, milioane, miliarde, euro, lei, lire. România nu înseamnă mase, norod, oameni, indivizi, personaje, personalități, anonimi sau celebrități. România nu înseamnă bătrâni, tineri, bogați ori săraci, homosexuali ori heterosexuali, canceroși ori sănătoși tun. România, da, România mea și-a ta se edifică doar din totalitatea sufletelor. Când politicienii vor recunoaște cu întreaga lor ființă că în România nu sunt 20 de milioane de oameni, ci 20 de milioane de suflete, atunci România se va schimba.

Zecile de mii de tineri din stradă își cer România înapoi. Înapoi de la corporațiile oculte, înapoi de la băieții deștepți ce-au căpușat vistieria și energia economică a țării, înapoi de la politicienii puși pe căpătuială, înapoi de la partidele înfrățite cu lumea interlopă, înapoi de la noii nomenclaturiști, înapoi de la oricine ar încerca să le confiște încă odată demersurile, speranțele. România este o țară profund afectată flagelul corupției. România suferă de pe urma răsturnării valorilor, a impunerii hoților de cai în detrimentul resurselor elitiste dezinteresate. Astăzi tinerii români rămași în țară se zbat în stradă tocmai pentru a rămâne aici. Pentru a-și întemeia fără remușcări o familie, pentru a prospera pe glia lor. România acestor vremuri este o stradă furibundă, o mediterană furtunoasă în imensitatea sa. După mai bine de un sfert de secol, România se regăsește pe sine. România reînțelege, acum după atât de mult timp, cât de mulți tineri a pierdut dincolo de granițele sale. Cum putem să ne conservăm un viitor armonios când individualismul ăsta diabolic ne-a întors pe toți împotriva celorlați și cu spatele la toată lumea. România a pus de-o parte unitatea, coeziunea, solidaritatea, altruismul, ambiția, optimismul, dându-le uitării într-un secol în care fără aceste caracteristici riscăm derizoriul identitar, spiritual, cultural, politic și social.

Sunt trist fiindcă după un sfert de secol de democrație și reconstrucție națională în lumina valorilor europene, România arată dramatic, rușinos, poate ireparabilă pe alocuri.Unele murdării pot fi înlăturate la o simplă spălare. Însă există o anumită speță de jeg pe care nu-l mai înlături nici cu cea mai concentrată soluție de curățare. Exact acest tip de jeg îl regăsesc în multe din sectoarele publice ale României, pornind de la autorități publice, televiziuni și chiar până la cea mai insignifiantă mentalitate a unui cetățean anonim.

Pe cine să mai crezi? La ce voce să mai dai ascultare? Spre cine să-ți mai îndrepți atenția, fără a risca perfida îndoctrinare pe care o întâlneai sistematic la tot pasul în regimul scăpătat în 1989. E o decadență, doamnelor și domnilor, pe care o agreăm zilnic. O impostură publică de care ne facem străini. Aceste lucruri eu nu le mai pot înțelege. Lipsește ceva la opinia publică, și doar de-o vreme încoace. Parcă poporul a fost supus, pe nevăzute, unei îndobitociri în masă, pentru a nu mai avea glas, ureche și gând. Mă întreb oare unde sunt părțile frumoase ale politicii românești? Unde sunt acele cuvinte care ne vorbesc despre triumfurile diplomației, ale delegațiilor parlamentului, ale liderilor noștri politici în străinătate, în domenii ce țin de industrie, economie, comerț, agricultură, educație etc. Politicienii noștri au devenit oratori de procedură penală, niște zevzeci furibunzi smulși din nevrozele lui Pamfil Șeicaru sau Ștefan Zeletin. Am devenit cu intenție o țară a măgarilor, în care toți încăpățânații behăie și nechează ca protagoniști ai unui război purtat pe o scenă alunecoasă de la atât de mult scuipat.
Sunt trist fiindcă nu mai există pudoare, doar impostură. Nu mai există abținere, doar defulare înjositoare. Nu mai există diplomație, doar convulsii agramate. Nu mai există eleganță, doar spoială. Nu mai există cultură și spiritualitate, doar politică.

Nu cred că asta a fost intenția lui Platon sau Aristotel când vorbeau despre buna funcționare a democrației din Athena. Când noi căutăm reflecția unui sistem politic în care toți au loc, iar toți își găsesc loc unul lângă celălalt, în România secolului 21 nimeni nu mai are loc de nimeni, ba mai mult, toți se calcă între ei neținând cont de nimeni atcineva. Nu mai există dezbatere, iar acest aspect reprezintă chintesența unei politici relaxate, fluide, pur democratice. Nu mai există consens, colegialitate, transparență, predictibilitate între puterile statului. Nimeni nu mai înțelege importanța subsidiarității instituționale, a limitelor independenței în procesul decizional și a validării democrației participative. Iată cum treburile publice au îmbrăcat haina elitismului, a unor șacali legitimați printr-un vot măsluit ce parazitează sistemul, marșând pe politici excluziviste în ministere, instituții deconcentrate, învățământ, sistemul medical șa.m.d.. Nimeni nu mai are acces la informație, la adevăr, la acțiune calitativă, la implicare efectivă, cu excepția acoliților și a celor care fac casă împreună cu acești pervertiți politic.

Sunt trist fiindcă românul obișnuit a ajuns într-atât de scufundat mental în politică încât uită de sinele lăuntric. Uită să mediteze la lucrurile cu adevărat sănătoase pentru viața sa. Ăsta e principalul motiv de vrajbă. Ura generalizată va ajunge factor perturbator al ordinii sociale, chiar un pericol de siguranță națională. Iar dacă se va ajunge într-acolo, măcar astfel să se iște în țara asta o adevărată reformă spirituală, o profundă curățire mentală. Democrația a ajuns într-atât de mutilată, atât de prost înțeleasă încât a perimat elementele fundamentale pe care ea se ridică: ideea, respectul, libertatea, fericirea și corectitudinea. Ajung să cred uneori că democrația este cea mai tâmpă decizie pe care au luat-o protagoniștii săi antici. Cel puțin nu în România, aici unde totul tinde spre exacerbare, ridiculizare, abuz și bagatelă. Identific o profundă nepotrivire de caracter a democrației cu veleitățile neortodoxe ale poporului român, în deosebi, ale celor în mâna cărora se află sforile și pârghiile țării noastre. Iată, din cauza asta trebuie răsturnată țara asta cu susul în jos. Ca și când îl iei pe unul, îl întorci cu picioarele în sus și-l scuturi ca din buzunare să-i cadă tot ce ascunde. Ce-ar cădea din buzunarele României în acest scenariu imaginar? Doar politicieni fandosiți, burtoși, afectați și orgolioși. Niște guzgani cu cravată care s-au pus pe măcinat banii noștri, ai săracilor și bogaților cinstiți.

România este o țară jefuită în manieră ciclică, fiecare guvernare găsind de cuviință să-i știrbească din resursele intrinsece, din prestigiul și atractivitatea pe care obișnuia să le proiecteze la nivel internațional. România a ajuns să sufere de o meningită morală, ce mocnește fără preget de la primele știri televizate ale dimineții.
În ce constă și care sunt riscurile perspectivei politice a României în tot acest context al unei izbitoare crize de leadership. La urma urmei, ce înseamnă să conduci și să decizi? Poporul ieșit în stradă își caută icoanele, fiindcă spre icoane privești cu reverență, cu încredere. Cine este demn în țara asta de a fi privit cu reverență și încredere? Cine are responsabilitatea necesară ca poporul să-i încredințeze mâhnirea și supărarea pe o țară defectă?

Mulți privesc spre Iohannis. Alții-l hulesc fiindcă și-au pierdut demult timp încrederea în el. Pseudo-carisma lui patică i-a făcut pe mulți cetățeni să-și blesteme ziua în care l-au votat. Dar ce caută cetățenii la liderii lor? V-ați întrebat vreodată?

Eu vă înșir câteva dintre convingerile unor mari gânditori ai umanității despre carisma, personalitatea unui lider agreabil, recunoscut și pe care îl poți urma ferm.
Ideologul chinez Sun Tzu, autor al vechiului manual asiatic „Arta războiului” face următoarea afirmație: „Prin comandament – autoritate înţeleg calităţile de înţelepciune, de dreptate, de omenie, de curaj şi de severitate ale comandantului. Prin influenţă morală înţeleg ceea ce determină armonia dintre popor şi conducătorii lui, făcându-i să-l urmeze în viaţă şi în moarte, fără ca oamenii să se teamă că-şi primejduiesc zilele.”

Pe de altă parte, sociologul Serge Moscovici apreciază că o carismă aparte: „îi conferă posesorului însemnul unei valori ieşite din comun dar, în acelaşi timp, şi pecetea ieşirii din măsură” Știm bine că liderul carismatic este un adevărat hipnotizator, „un maestru al privirii şi un artist al ochilor, instrumente proprii sugestiei” după cum bine observă și Moscovici. Mai precis, sociologul francez consideră că prestigiul reprezintă un tip de „putere hipnotică”, iar cei care îl posedă dispun de „facultatea de a sugestiona mulţimile”. Prestigiul este, deci, „o putere misterioasă, un fel de vrajă, care induce admiraţie şi respect”, punând la dispoziția deţinătorului „un ascendent irezistibil”.

Cândva puteam spune despre Iohannis că are aceste valențe incredibile, fiind înzestrat peste măsură cu o carismă aparte, înțeleasă de puțini dar captivantă pentru mulți. Astăzi criza leadership-ului apasă pe umerii săi. În calitate de șef al statului, Klaus Iohannis are datoria ca prin propria-i carismă să echilibreze neliniștea manifestanților. Are datoria de a găsi iute alternative viabile, de a fi transparent mai mult ca niciodată, de a face într-un final diferența pe care atât de mulți o cer.

Iohannis trebuie să înțeleagă că în aceste momente de cumpănă politică, în toiul înverșunării poporului și a descumpănirii generale, el trebuie să transmită mesajele corecte. Trebuie să comunice într-un fel în care politicienii ceilalți nu l-au făcut. Simplitatea, sinceritatea, emoția, palpabilul, concretețea, astea sunt elementele pe care președintele nostru trebuie să și le însușească în relația sa cu manifestanții.

România, e clar, nu mai poate continua așa. Se cere repetat și la unison resetarea integrală a clasei politice românești. Extremele amorale cu care s-au familiarizat politicienii români au discreditat țara pe plan extern, ne-au făcut de rușine peste tot și ne-au învrăjbit în interior.
Este inacceptabil să elimini oameni care s-au pregătit toată tinerețea lor pentru a conduce, pentru a proiecta planuri și implementa proiecte cu impact revoluționar, dar să trimiți politicieni sfertodocți, imbecili incurabili, în delegații la ONU, UNESCO, OSCE etc pentru a reprezenta vocea unei națiuni. Nu mai vreau să văd frați de președinți de țară cum cochetează meschinării cu țigani interlopi. Nu mai vreau să aud de specimene ale adâncului ca și Udrea, Blaga, Oprescu, Ponta, Băsescu, Tăriceanu, Dragnea, Videanu, Berceanu, Șova, Grapini. Nu mai vreau să aud de privilegiile senioriale ale baronilor locali din teritoriu. Nu mai vreau să aud de proști care ne guvernează, nu mai vreau război axiologic. Nu mai vreau să văd tineri inteligenți și titrați cum sunt aruncați la ghenă. Nu mai vreau să văd impostori analfabeți și deghizați în animale politice. Nu mai vrea să mă uit spre Parlament, Consiliu Județean, Primărie, Guvern, Cotroceni cu ură. Vreau să am încredere în liderii care ne conduc instituțiile. Atmosfera asta suspectă în care tot ce mișcă trece sub jurisdicția penală au făcut din România un colț de Europă în care circul și prigoana nu se mai opresc.
Cu ce vom rămâne după toate acestea? Cu vorbe goale, cu ură multă, cu ubicuitatea corupției, cu decredibilizarea bisericii, cu o presă devenită PR al partidelor politice, cu o recesiune mai lungă decât veacul și cu un scandal de proporții care nu mai încetează?
Simt că am ajuns atât de impregnați de pecinginea acestui prezent istoric încât nu știu ce anume ar mai putea defini providențialul pentru România. Mă întreb, oare cum să mai credem că ne putem scăpa de acest jeg intens? Ne merităm soarta de neam ponosit? Nu cred. O acceptăm? Da, răspicat. Tinerii să nu-și uite trecutul. Să nu uite de suferințele poporului sub autoritarismul socialist. Să țină cont că mâinile lor stă decizia pe care liderii țării trebuie s-o ia.
Reforma unei națiuni începe cu o idee inspirată, continuă prin insistență și se finalizează cu sacrificiu.

În aceste clipe toată încrederea mea se îndreaptă spre tinerii României. Atât. 

Adrian Sereș

Leave a Reply