Se caută un euro-tehnocrat pentru liniștea diplomației europene

July 17, 2014

Adrian Severin

După ce procedura de investire a noului Președinte al Comisiei Europene a fost finalizată prin votul PE, Consiliul European va trece la alegerea viitorului său Președinte, precum și la căutarea unui candidat pentru șefia diplomației europene, completând astfel careul (l-am inclus aici și pe Președintele PE) celor mai importante funcții politice din conducerea UE. În ceea ce îl privește pe acesta din urmă, procedura va fi mai complicată întrucât, potrivit Tratatului de la Lisabona, el va cumula președinția Consiliului de afaceri externe cu prim vice-președinția Comisiei Europene (drept pentru care în continuare vom folosi abrevierea ÎR/VP), ceea ce impune ca propunerea Consiliului să fie acceptată și de Președintele Comisiei, pentru ca apoi să se obțină votul de încredere al europarlamentarilor, cu majoritate absolută.

 În contextul desemnării / alegerii ÎR/VP și în legătură cu ea se pun patru întrebări:

1. Vor dori, oare, cu adevărat membrii Consiliului European ca pe viitor să se exprime cu o singură voce în relațiile externe ale UE, respectiv să lase UE capacitatea de a proiecta și aplica o acțiune externă coerentă sau vor prefera să își rezerve în continuare dreptul absolut de a promova agendele naționale fără a se împiedica de interesul comun?

2. Membrii Consiliului European vor face, oare, mai întâi un portret-robot al candidatului ideal plecând de la „fișa postului” sau se vor limita la căutarea personalității convenabile?

3. Definirea priorităților UE referitoare la politica externă și de securitate, va avea loc, oare, pornindu-se de la necesitatea unei atitudini (pro)active, planificate în conformitate cu identitatea geo-politică a uniunii, sau va fi urmată pe mai departe logica reacției impuse de inițiativele uneori amenințătoare ale altor actori de pe scena lumii?

4. Consensul asupra soluției de urmat se va construi, oare, prin negocieri transparente implicându-i pe toți membrii Consiliului European și presupunând concursul de merite al candidaților ori, ca și rândul trecut, prin „tranzacții de serai” menite a satisface la pachet egoismele și orgoliile naționale ale „primadonelor” UE?

Ipotezele secunde sunt cele mai probabile.

 O întrebare suplimentară care ne-ar putea ajuta să răspundem acestor dileme esențiale este dacă membrii Consiliului European au învățat ceva din eșecul patent al politicii externe și de securitate a UE pe perioada mandatului care tocmai se încheie, sub (pseudo) conducerea cenușie a doamnei Cathy Ashton, aleasă acum cinci ani, în ciuda lipsei de expertiză în materie, pentru „liniștea” capitalelor europene? Dacă lecția istoriei din acești ultimi ani sau chiar ultime luni nu a fost înțeleasă cum se cuvine de liderii naționali europeni, UE – împreună cu membrii săi, luați la un loc și separat – va deveni din subiect al istoriei un simplu muzeu de istorie.

 Principalele sfidări de politică externă cu care se confruntă UE sunt:

– construcția unei strategii proprii privind definirea ordinii globale post-bipolare în condițiile ambiguităților consecutive terminării Războiului rece fără un „tratat de pace”,  ale reafirmării pretențiilor Rusiei, inclusiv prin mijloace confruntaționale deschise, la un statut de putere globală și la o sferă de influență și securitate distinctă, ale resetării geo-politicii mondiale a SUA, cu mutarea accentului pe zona Asia-Pacific, ale emergenței Chinei ca putere cu impact universal și ale ascensiunii BRICS ca nou pol de putere globală;

– stabilirea unei zone, a unei linii sau a unui sistem de demarcație, după caz, între spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic, precum și a unor parteneriate cu valoare strategică implicând acorduri privind compatibilizarea politicilor UE în „vecinătatea comună” cu Rusia din Europa Orientală, cu SUA din America Latină (sic!) și cu China din Africa (sic!);
– realizarea unui Commonwealth transatlantic bazat pe finalizarea Tratatului de parteneriat în domeniul comerțului și investițiilor cu SUA, tratat care trebuie abordat din perspectivă geo-strategică mai mult decât pur și simplu comercială;
– finalizarea parteneriatului strategic comprehensiv cu China, dublat de tratatul privind liberalizarea investițiilor;
– gestiunea complexului de crize din vecinătatea mediteraneeană și a Orientului Mijlociu;
– definirea și aplicarea unei politici viguroase, logice și credibile de extindere a UE până la frontierele circumscrise de opțiunile sale geo-strategice, geo-economice și culturale.

 Formularea răspunsului adecvat la aceste sfidări presupune depășirea a trei obstacole. În primul rând, este vorba despre lipsa unei identități strategice și culturale oficial asumate de UE. De unde imposibilitatea definirii unei liste de intrese comune în urmărirea cărora ÎR/VP să propună o strategie și un plan de acțiune pe care apoi să le transpună în acțiune externă fermă. În numele cui urmează să vorbească ÎR/VP?

 În al doilea rând, este problema echilibrului între interese și valori, între strategie și ideologie. În special criza ucraineană a dovedit că prioritatea absolută acordată exportului valorilor a fost greșită întrucât valorile UE pot fi tranferate doar într-un context securitar favorabil asigurat prin câștigarea prealabilă a jocului geo-politic. Schimbarea accentului presupune, însă, ca statele membre să renunțe la prezentul lor monopol asupra stabilirii și promovării agendei de interese strategice, respectiv la încorsetarea ÎR/VP în haina strâmtă a apărării valorilor printr-o politică soft fără mușchi. Ceea ce nu pare probabil.

 În al treilea rând, lucrurile se complică enorm din cauza adâncirii tot mai pronunțate a faliei dintre orientarea pro-rusă a statelor membre din vestul și sudul UE, pe de o parte, și orientarea pro-americană a statelor membre din estul și nordul UE, pe de altă parte, dintre americano-scepticismul în creștere al membrilor fondatori și ruso-scepticismul cronic al noilor membri.

 Având în minte toate aceste aspecte putem evalua „ofertele” încapsulate în personalitatea diverșilor candidați – mai mult sau mai puțin naturali – la funcția de ÎR/VP, precum și șansele uneia sau alteia de a coagula consensul statelor membre. Aceasta în condițiile în care o listă oficială de candidați nu există iar audierea candidaților și/sau analiza programelor lor nu va avea loc.

 Carl Bildt (ministru de externe al Suediei din 2006) și Radek Sikorski (ministru de externe al Poloniei tot din 2006) sunt doi candidați ce pot fi grupați în aceeași categorie. Personalități puternice, viziune (neo)conservatoare, expertiză în domeniu, americanofili (cu unele nuanțe), rusofobi, suveraniști (adică defavorabili adâncirii integrării europene și federalizării politicii externe a UE).

 În oglindă pot fi puși Frans Timmermans (ministru de externe al Olandei din 2012) și Frank-Walter Steinmeier (ministru de externe al Germaniei în mai multe rânduri). Personalități flexibile și pragmatice, mai mult tehnocrați decât ideologi (în special Steinmeier), constructori de compromis experimentați, cu viziune realistă, americanofobi (cu unele nuanțe), internaționaliști rusofili și federaliști moderați. Spre deosebire de primii trei, Steinmeier deține avantajul sau dezavantajul (depinde din ce parte privești) de a avea în spate pe cel mai important stat membru, Germania.

 Un alt nume vehiculat este cel al Kristalinei Gheorghieva (actualul comisar european pentru cooperare internațională, ajutor pentru dezvoltare și crize internaționale – este vorba despre crizele naturale iar nu cele politice), originară din Bulgaria. Tehnocrat foarte distins dar fără experiență directă în domeniul politicii externe și de securitate, cunoscătoare a modului în care funcționează instituțiile europene dar fără a fi exprimat public până acum vreo viziune proprie asupra reformelor necesare pentru îmbunătățirea performanțelor acestora (în special în domeniul acțiunii externe), fără o orientare ideologică certă dar mai apropiată de cercurile conservatoare, fără o opțiune cunoscută în direcția suveranismului sau federalismului dar probabil mai degrabă o suveranistă moderată, dintr-o țară mică, tradițional apropiată de Rusia dar fără influență în UE. Cu alte cuvinte, o Cathy Ashton din extremitatea estică a UE.

 Deși vulnerabilitatea UE ca urmare a lipsei unei politici externe unitare a fost sesizată de toți iar nevoia promovării unei acțiuni externe cu valențe strategice în care interesele să nu mai fie ostatecele abordării dogmatice a valorilor, a fost conștientizată, statele membre nu sunt gata să facă din ÎR/VP centrul de decizie în politica externă și de securitate comună. Aceasta cu atât mai mult cu cât ele sunt profund divizate în ceea ce privește orientările strategice. În consecință candidații cu personalitate puternică – Carl Bildt și Radek Sikorski – sunt defavorizați.

 Orientarea strategică împărtășită de principalii protagoniști ai momentului în UE este una care favorizează apropierea de Rusia și depărtarea de SUA. Aceasta îi descalifică o dată în plus pe atlantiștii Bildt și Sikorski dar, pe principiul acțiune-reacțiune, face cu atât mai puternică opoziția celorlalți. Grupa oponenților include și Marea Britanie care tocmai a fost învinsă în disputa referitoare la Președintele Comisiei; drept pentru care se va încerca să i se ofere compensații. Un asemenea raționament îl scoate din joc cel puțin pe Steinmeier, campionul antantei cu Rusia. În cazul acestuia, mai există și argumentul suplimentar că alocarea uneia dintre principalele funcții din conducerea UE unui federalist german, fie el moderat și flexibil, după ce Germania și-a promovat deja favoritul la șefia Comisiei iar dominația sa, în general, este tot mai puternic și inconfortabil resimțită de tot mai mulți, nu mai poate fi admisă.

Frans Timmermans (dreapta) împreună cu vicepremierul rus Arcady Dvorkovich

 Cu Steinmeier UE ar cânta mai probabil pe o singură voce – chiar dacă sub bagheta unui dirijor conciliant – dar în limba rusă. Cu Bildt sau Sikorski ar continua să cânte pe mai multe voci dar în limba engleză – și sub bagheta unui dirijor autoritar.

Rămân așadar Timmermans și Gheorghieva. Primul de stânga; a doua de dreapta dar cu o nuanță tehnocrată mai puternică. Primul, mai degrabă federalist dintr-o țară vocală tot mai euro-sceptică; a doua mai degrabă suveranistă dintr-o țară marginalizată și supusă, încă euro-pozitivă. Dna. Gheorghieva mai are și avantajul de a fi femeie și de a fi originară dintr-un nou stat membru, adică de a aparține unor categorii slab reprezentate la vârful UE. Alegerea sa ar oferi, deci, ocazia, atât de dragă euro-ipocriților occidentali, ca viciul să mai aducă din vârful buzelor un omagiu virtuții, dând un argument formal pentru credibilizarea caracterului inclusiv al democrației europene: femeile și noii membri sunt, chipurile, la preț.

 În realitate căutați sunt euro-tehnocrații fără proiect și fără putere care nu deranjează și nu indispun. Dacă unul din aceștia va ieși din jobenul pertractărilor bruxelleze, nu se anunță zile bune pentru politica externă și de securitate așa-zis comună a UE.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new