Sergey Markedonov: ”Problema scutului anti-rachetă este excesiv politizată pe ambele maluri ale Atlanticului” (I)

March 22, 2013

Textul integral al interviului (în limba rusă) poate fi citit aici.

PPW: – Chiar și astăzi, geostrategii încă își fundamentează analizele și predicțiile pe conceptul dezvoltat de geograful Halford J.Mackinder despre “Heartland”, iar unii cred că acest lucru este elementul -”cheie” în disputa Rusia – SUA privind amplasarea scutului antirachetă în Europa, și iată mai nou, nu doar aici. Deoarece acest interviu va fi publicat la București, aș dori să vă întreb: Cum vede un expert rus de la Washington această dispută, și mai mult, considerați că poate exista un compromis în această privință ?

Sergey Markedonov: – Sincer, eu sunt destul de sceptic cu privire la concluziile teoreticienilor, indiferent dacă se numesc Mackinder sau Huntington. Politica externă reală, de regulă, nu se potrivește cu evaluările de tipul ”alb-negru”, între ele fiind o multitudine de nuanțe de care trebuie să ținem cont. Oare cei mai importanti jucători internaționali își planifică pașii strategici în funcție de arcul “periferic” sau de “centru”, sau pe “ciocnirea civilizațiilor” ? Privitor la celebra formulare a lui Mackinder, să o reamintim integral: “Cine conduce Europa de Est comandă Heartlandul, cine controlează Heartlandul, conduce Insula Lumii (de exemplu, Eurasia și Africa), cine controlează Insula Lumii, conduce lumea”. Cât din aceasta se regăsește în realitatea geopolitică ? Din 1945, Uniunea Sovietică a controlat Europa de Est (cu excepția Albaniei și Iugoslaviei, deși în cazul iugoslav, a existat o oarecare influență, mai ales după normalizarea relațiilor cu Nikita Hrușciov). Dar putem considera că URSS a fost “comandantul Heartland-ului” ? Nu sunt așa sigur. Pentru că dacă ar fi fost așa, reducerea rolului său (și apoi a importanței Rusiei), nu ar fi decurs la fel de rapid. În ceea ce privește “scutul nuclear”, problemele de implementare în Europa sunt generate de abordările diferite ale celor două părți.

Pe de o parte, SUA este interesată să-și asigure dominația globală. Deosebit de importantă aici este Europa de Est, regiune care în perioada “războiul rece” a fost un simbol al puterii sovietice și limitării resurselor lumii occidentale, care, în ciuda tuturor discursurilor retorice, s-a resemnat cu existența acestei stări de fapt. Iar dacă nu ar fi fost “perestroika”, și evenimentele ulterioare din Uniunea Sovietică, cel mai probabil, ar fi continuat să se resemneze cu situația dată. Dar nu e numai asta. Evoluțiile în domeniul apărării antirachetă – sunt, de asemenea, o chestiune de prestigiu militar, dar și una a profiturilor, de unde și activitatea intensă a grupurilor de lobby, care nu este întotdeauna direct legată de anumite motive sau strategii geopolitice. Mai mult decât atât, nu trebuie să uităm faptul că oficialii americani au declarat în repetate rânduri că proiectul lor nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci pentru a proteja împotriva amenințărilor nucleare din țările arondate “axei răului” (Iran, Coreea de Nord). Acum, sigur, nu e cazul să ne amăgim. Armata SUA nu este atât de naivă. Ei înțeleg că protecția printr-un sistem de apărare antirachetă în caz de război nuclear la nivel mondial, este ca și cum ai vrea să te ascunzi de ploaie sub o plasă de țânțari. “Umbrela rezistentă la apă” este pur și simplu imposibil de creat. Tehnologia necesară nu există (sau, cel puțin, aceasta încă nu este cunoscută). Sarcina principală pe care o invocă artizanii acestui scut – protecția garantată împotriva rachetelor balistice nucleare – nu poate fi îndeplinită și nu va fi nici în viitorul apropiat. Dar problema este mult prea politizată pe ambele maluri ale Atlanticului. Poziția Rusiei în această problemă se înscrie în logica politicii sale externe, preferând să mențină status quo-ul. Moscova nu vrea să legitimeze creșterea influenței americane. De aici și cerințele pentru SUA de a oferi garanții legale formale că apărarea antirachetă nu este îndreptat împotriva Rusiei și a intereselor sale. Liderii ruși, de asemenea, nu vor să recunoască lumea unipolară și leadershipul american la nivel mondial. Cu toate acestea, în multe probleme sunt gata să coopereze cu Statele Unite. Și acesta este deja de lucru concret (a se vedea tranzitul dinspre Afganistan, problema coreeană și multe altele). Dar, plasarea elementelor scutului antirachetă în Polonia sau România nu este numai dorința Washington-ului. Un interes la fel de mare îl au și țările din Europa de Est. În acesta ele văd simbolic un mesaj suplimentar de susținere la alegerea lor, deși, sincer, pericolul dinspre Rusia e mai degrabă supraestimat. Și chiar ideologizat. Dacă poate exista un compromis? Este greu de spus, pentru că piatra de poticnire a negocierilor o reprezintă cererea de a semna un document obligatoriu. Nu cred că Washingtonul este pregătit pentru aceasta. Cu toate acestea, încă o dată repet. Există un latură de chestiuni strict politice, și nu una de natură tehnică. Nu sunt sigur că în domeniul apărării antirachetă vor exista descoperiri epocale prea curând. Fără o reală eficiență a scutului, discuția în sine este inutilă. Acesta se va limita la reluarea acelorași vechi și noi simboluri.

PPW: – Părți din raportul “Re-compunerea Lumii” (un raport ce re-desena harta lumii pe criterii etnice, naționaliste, publicat oficial, în urmă cu două decenii de Demko și Wood – n.red.) sunt considerate de către experți o “probabilitate logică”.  William B. Wood sublinia transformările geopolitice din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu, și iată, se pare că o parte din prezicerile sale au devenit realitate. Wood, de asemenea, a declarat că Rusia se va împărți și vor exista chiar zone autonome pe teritoriul său, menționând aici Tuva, Kaliningrad și Buriat. Întrebarea mea pentru tine: cât este posibilă această predicție (atunci când vorbim despre Rusia) și dacă putem să luăm în considerare componenta religioasă ca o piatră de temelie în formarea acestor criterii de separare ?

S.M. : – Mai întâi de toate, aș dori să fiu corect în evaluări. Iată, privitor la teza lui Wood care susține că Rusia va fi împărțită. Din anumite motive, el vorbește despre regiuni autonome potențiale în Tuva, Buryatia și Kaliningrad. Dar în aceste regiuni nu au fost nicicând mișcări separatiste puternice. Mai mult decât atât, în anul 2008, Districtul Autonom Ust – Orda Buryat a fuzionat cu regiunea Irkutsk, fără să se fi întâlnit vreo rezistență din partea comunității Buryate. Dimpotrivă, o astfel de asociere a fost susținută de motive economice. În 2010, un referendum a avut loc în Tuva cu privire la modificările din Constituția Republicii. Din Legea fundamentală au fost eliminate multe elemente care contrazic Constituția rusă. Acest lucru s-a făcut, de asemenea, fără nemulțumiri sociale majore. În ceea ce privește formarea de noi state, este de remarcat faptul că, în ultimele două decenii, tendința separatistă s-a consolidat în întreaga lume. Acest lucru este valabil nu numai în Rusia, ci în întreg spațiul post-sovietic; apoi “puncte fierbinți” sunt și în fostele colonii europene, și chiar Europa însăși se confruntă cu astfel de porniri. După cum observă pe bună dreptate expertul bulgar Ivan Krastev: «Europei îi place să se gândească la sine ca fiind un continent stabil, dar în realitate, timp de două decenii … aici s-au creat și s-au distrus mai multe națiuni decât în orice regiune a lumii, de-a lungul vremii. Chiar mai mult decât în Africa în cursul decolonizării din anii ’60. Cincisprezece țări noi au apărut pe spațiul Uniunii Sovietice, șapte în fosta Iugoslavie, și două în Cehoslovacia. În plus față de aceastea, mai sunt patru “republici separatiste” și încă alții care ar dori să-și urmeze calea proprie». În ultimii ani, s-a înregistrat o mișcare activă națională în Catalonia (Spania), în Scoția. În 2008, când a început procesul de recunoașterea internațională a autonomiilor anterioare, SUA și aliații săi au inițiat procesul de legitimare statală a fostei Provincii Autonome sârbe Kosovo, iar Rusia a devenit un pionier în recunoașterea celor două foste republici autonome din Georgia (Abhazia și Osetia de Sud). Motivele invocate pentru aceasta au fost numeroase. Voi menționa doar ce, în opinia mea, este evident. După o revizuire substanțială a contururilor lumii odată cu Yalta-Potsdam – o nouă ordine a lumii a fost creată, dar criteriile noii construcții s-au dovedit a fi foarte vagi. Prin urmare, dacă criteriile de recunoaștere sunt neclar definite, atunci devine posibilă și respingerea statului ca atare. Prin urmare, devine posibilă și utilizarea nu numai a normelor legale ca oportunitate politică în procesul de recunoaștere. Am văzut acest lucru cu exemplul fostei Iugoslavii, a Uniunii Sovietice, atunci când un cadru de reglementare este luat în considerare, iar un altul este în totalitate ignorat (de exemplu, legi privind dreptul republicilor autonome din cadrul Republicii Federale de a-și decide soarta lor în vremea descompunerii Uniunii Sovietice). Adăugați la aceasta faptul că orice procese de integrare și globalizare exacerbează căutarea identității, cauza generând un răspuns prin dorința de izolare și conservarea etnică, civilă, unicitate culturală. Totuși… Rusia se confruntă cu un scenariu de dezintegrare ? Răspunsul simplu este nu, și nici nu poate fi vorba de așa ceva. Amenințările separatiste din Rusia de astăzi sunt mult schimbate față de începutul perioadei post-sovietice. Acum, autorităților federale nu li se mai opun lideri carismatici, precum Dzhokhar Dudayev și Aslan Maskhadov din state (independente de-facto) precum Republica Cecenă Ichkeria. Pericolul separatist nu mai este legat de mișcări naționaliste, organizate la nivel regional, bine structurate și cu caracter laic, precum, de pildă, Centrul public al tătarilor de pretutindeni. În prim-plan s-a instalat structuri de tip rețea, al căror leadership este adesea dificil sau chiar imposibil de stabilit. Pe de o parte, aceasta ușurează sarcina statului, deoarece nu mai este nevoie să se caute soluții pentru optimizarea comunicațiilor și concilierea interese contradictorii. Pe de altă parte, punctele divergente pe care sunt bazate amenințările și provocările sunt vizibile vag, dacă sunt totuși identificabile. Prin urmare, de aici provine și incapacitatea de a simți puterea și resursele adversarilor. În termeni ideologici, regiunile au devenit terenul fertil al protestelor îmbrăcate în forma religioasă și politică a islamismului radical. În același timp, în centrul țării a devenit mult mai important naționalismul etnic sub stindardul protecției majorității ruse, cu scopul de punere în aplicare a ideii de identitate națională. Utilizând o expresie figurativă din Emil Pain, putem vorbi despre mișcarea de revenire a “pendulului etnopolitic”, care implică reacția Rusiei la auto-suveranitate și parade de proiecte etnocratice, în republicile din Federația Rusă. Oricum ar fi, lipsa de lideri proeminenți, de organizații puternice și structurate nu elimină faptul că, pentru un anumit segment al populației ruse prezente pe un anumit areal configurația geografică și constituțională existentă pare inacceptabilă.

Astfel, spre deosebire de Cecenia din 1990, astăzi în regiunile dar și în centrul Rusiei este mult mai dificil de evaluat zona de conflict. Actele de violență sunt multe, dar fiecare dintre ele – are propria sa poveste specială. O astfel de diversitate a originii conflictelor poate exista numai atunci când relațiile sociale nu se bazează pe instituții, ci pe principiile informale. La urma urmei, e cunoscut că dacă nu există oportunități pentru cariera profesională, de afaceri și punere în aplicare a proiectelor civile, activitățile sociale își găsesc un debușeu în radicalism, iar orice problemă poate fi rezolvată printr-un “glonț” sau șantaj. Alegerea în favoarea unei “separări a Caucazului”, sau prevalarea de loialitatea religioasă a identității civile distruge unitatea țării. Este evident că problemele de alienare și de violență sunt imposibil de rezolvat fără politici naționale (nu etnice și etnografice) de calitate și consolidarea instituțiilor de guvernare (nu a reprezentanților direcți ai puterii ci a bunei funcționări a instituțiilor). De aceea, să vorbim despre depășirea “sindromului Bialowieza” și finalizarea proiectului post-sovietic al statului rus este prematur.

PPW: - Când cineva caută noutăți despre republicile islamice din Caucazul de Nord, poate gândi cu ușurință că aici tot timpul oamenii nu fac altceva decât să se omoare unul pe altul sau să organizeze atacuri sinucigașe. Consideri că poate exista o strategie (politică, economică, socială, administrativă), care să oprească această violență fără sfârșit? Sau există doar măsuri paliative, care pot funcționa pentru o vreme, după care lucrurile vor reveni mereu pe făgașul inițial?

S.M.: – Atunci când vorbim despre situația din Caucazul de Nord este necesar să analizăm numeroasele rapoarte privitoare la acte de terorism, sabotaj, atacuri, pentru a vedea tendințele. Astăzi, ele sunt diferite de ceea ce am văzut cu 15 sau 10 de ani în urmă. Sau în 1990. Atunci Caucazul de Nord era, de fapt identificat cu Cecenia. Astăzi, principalele surse de îngrijorare vin dinspre Daghestan și Ingușetia. Într-o cunoscută măsură, situația complicată din partea de vest a Caucazului rus nu a fost niciodată pașnică. Acest lucru este valabil mai ales în Kabardino-Balkaria (KBR), pe care separatiștii ceceni din anii 90 o numeau “Frumoasa Adormită din Caucaz.” Situația actuală instabilă din Ingușetia, Daghestan, Kabardino-Balkaria și Cecenia nu poate fi identificată cu manifestări ale separatismului. Cei care se află în spatele acțiunilor teroriste, nu precizează necesitatea creării unor state naționale independente. Mai mult decât atât, în octombrie 2007, proiectata “Republică Cecenă Ichkeria” a fost abolită chiar de liderul său separatist, Doku Umarov. Cu toate acestea, discursul naționalist a fost înlocuit cu cel al islamului radical, iar principalul oponent al Rusiei în loc de nerecunoscuta Ichkeria a inițiat proiectul islamist “Emiratul din Caucaz”. Ideea naționalismul etnic în Caucazul de Nord a fost retrasă. Probabil, în special din cauza unei politici proaste a centrului federal pot exista anumite “mișcării de revenire”. Dar astăzi, mișcările radicale de protest, îndreptate împotriva guvernului rus central sau autorităților locale,  nu sunt de natură etnică (sau separatistă), ci islamistă. Cu ajutorul islamiștilor au loc atacurile și acțiunile de sabotaj, ciocnirile cu armata și agențiile de aplicare a legii. Încercând să dea o explicație acestei concluzii, unii experți (cea mai mare parte europeni și americani) spun că motivul diferendelor îl reprezintă politica Kremlinului în Caucaz, în special în Cecenia. Acest lucru nu este chiar așa. Multe centre islamice s-au format în regiunea din afara Ceceniei și fără nici o legătură cu aceasta. Acest lucru este valabil mai ales în republica Daghestan, care, încă din 1990, influența cel mai mult răspândirea islamului în Cecenia, și nu invers. Și aceasta în ciuda faptului că mișcări naționaliste și separatiste puternice în Daghestan nu au fost niciodată. Această republică a fost unul dintre componentele Caucazului de Nord rus, care nu a participat la așa-numita “Parada a suveranităților” de la începutul anilor ’90 (nu a fost proclamată vreo declarație de independență).

Nici nu ar trebui să vedem peste tot ca singură cauză – politicile represive ale Kremlinului. Ele, desigur, au jucat un rol în radicalizare. Dar nu sunt de vină doar ele. Mai ales că împotriva terorismului și extremismului fără măsuri dure nu poate lupta. O importanță considerabilă a avut și căutarea identității, precum și eșecul proiectelor de factură naționalistă, populare la începutul anilor 1990. Etno-naționalismul, de la care la începutul anilor ’90 au fost așteptări mari, nu a reușit să rezolve o serie de probleme presante ale elitelor etnice (în special, speranțele pentru reabilitare teritorială). Apoi a venit la putere etno-elita privatizării, de asemenea, interesată doar de putere și acumularea de proprietăți, uitând promisiunile făcute reprezentanților “poporului său”. La rândul său, responsabilitatea guvernului este diferită. Islamismul umple un spațiu gol generat de absența unei strategii coerente pentru dezvoltarea socială, economică și politică a Caucazul de Nord. În ultimii ani, la nivelul Ministerului Apărării de la Moscova s-a discutat în mod repetat ideea de a minimiza sau limita recrutarea din republicile nordice caucaziene. Iar faptul că această chestiune nu este încă rezolvată definitiv (de pildă, dimpotrivă, noul ministru al Apărării, Sergey Shoigu, a promis să mărească numărul soldaților recrutați în armată din Daghestan), existența acestei discuții arată că statul rus are probleme cu realizarea funcției-cheie – de integrare a populației multietnice într-o singură națiune politică (căci armata recrutată reprezintă principalul instrument pentru o asemenea integrare). Complicitatea birocrației locale la refuzul de integrare deplină în regiune a ajuns la limitele critice. Inamovibilitatea elitelor regionale nu promovează stabilitatea,  ci mai degrabă provoacă radicalismul.

Sergey Markedonov este absolvent al Facultății de Istorie din cadrul Universității de Stat din Rostov. În prezent este cercetător asociat în programul Rusia și Eurasia din cadrul CSIS (Center for Strategic and International Studies) – Washington (SUA).

interviu realizat de Gabriela Ioniță

2 Responses to “Sergey Markedonov: ”Problema scutului anti-rachetă este excesiv politizată pe ambele maluri ale Atlanticului” (I)”

Leave a Reply