Serios despre guvernare, resurse şi riscuri relevate
June 4, 2013
Hari Bucur-Marcu
Pe 30 martie anul acesta, Federația Rusă a desfășurat o simulare de atacare a nordului Suediei, în cadrul unui program mai amplu de reînarmare a sa în regiunea Articii. Când, pe timpul acestei simulări, Rusia a trecut cu două bombardiere Tu-22M3 și patru avioane de însoțire Su-27 razant pe lângă spațiul aerian al Suediei, în Marea Baltică, forțele aeriene suedeze nu au fost în măsură să își ridice în aer faimoasele, la noi, avioane multirol JAS Gripen, deoarece acestea nu se aflau în starea necesară de alertă. Doar avioanele F-16 aparținând Danemarcei și dislocate în Lituania pentru misiuni NATO de poliție aeriană au fost prezente la eveniment, ca ripostă la exercițiul rusesc.
Vecina Norvegia este, însă, de o cu totul altă părere, arătându-se îngrijorată de reînarmarea Rusiei în regiune și conștientă de atracția puternică pe care rezervele de petrol și gaze din Artica o exercită asupra unei economii bazate preponderent pe extracție, cum este cea a Rusiei. Primul pas pe care l-a făcut Norvegia a fost să se adreseze Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – NATO cu solicitarea ca aceasta să își constituie o prezență permanentă și viguroasă în Nordul Îndepăratat, ca o contrapondere strategică la armele rusești dislocate în regiune. Numai că, la sfârșitul lunii mai, secretarul general al NATO a anunțat că „în acest moment, NATO nu are nicio intenție să își sporească prezența și activitățile în Nordul Îndepărtat”.
Nu este așa de complicat să traspunem această situație la noi. Deși Federația Rusă nu are frontiere geografice comune cu România, ea este parte a regiunii în care trăim atât ca riverană a Mării Negre cât și ca prezență militară în Transnistria, provincia separată unilateral de Republica Moldova, vecina noastră. Cam în același timp cu exercițiul baltic, președintele rus Putin a alarmat și scos din cazărmi și trupele sale din Marea Neagră, fără însă a pune la încercare capacitatea de apărare a României. Ba, mai mult, domnia sa a reproșat militarilor ruși de aici că nu sunt pregătiți cum trebuie. Adică, forțele rusești din regiune vor trebui să își sporească și ele puterea militară, de acum încolo.
Spre deosebire de Suedia, care a minimalizat situația relevată de activitățile militare rusești, sau de Norvegia, care le-a luat foarte în serios, România, prin vocea guvernanților din toate cele trei forme de putere în stat, a tăcut și tace mâlc, atunci când este vorba de o eventuală amenințare rusească împotriva României. Asta, deși aceiași guvernanți sunt foarte vocali să anunțe ce rezerve impresionante de gaze și petrol s-ar putea ascunde în subsolul terestru și maritim al Țării, de parcă ar încerca să le cânte un cântec de sirenă deosebit de atractiv tuturor străinilor încântați de perspectiva exploatării lor.
Adică, în condițiile în care subiectul controlului rușilor cu arma în mână a unor rezerve mari de petrol și gaze la Polul Nord este similar cu subiectul controlului rușilor cu arma în mână a rezervelor de petrol și gaze din România terestră și maritimă, mai puțin condițiile de frig artic, guvernanții români nu numai că nu văd în asta o problemă, ca suedezii, ci nu văd nimic, ca și când ei nu ar beneficia de acest simț. Și nu zic nimic, ca și când nu ar avea darul vorbirii. Așa că, în consecință, nici nu fac nimic.
Întrebarea care se pune imediat ce constatăm această situație este despre ce tip de guvernare vorbim noi aici? Categoric, nu este vorba despre o bună guvernare atunci când guvernanții nu sunt în stare să identifice și să „adreseze” o problemă strategică, cum este cea a apărării cu mijloace militare a României, în condițiile în care sunt exprimate percepții internaționale de risc în comportamentul unui stat din regiunea noastră, cunoscut pentru preferința sa de a-și satisface interesele pe calea armelor. Dar nici de proastă guvernare nu putem vorbi, pentru că aceasta ar presupune interpretări greșite ale situației și adoptarea unui răspuns neadecvat, ineficient și/sau ineficace.
Putem vorbi însă de o non-guvernare. Una de tipul nu este criza noastră și, ca urmare, nu facem nimic, că vor face străinii ceva, pentru că este criza lor, cum zicea prin 2009 domnul Băsescu Traian, președintele de atunci și de acum al României, când vorbea despre criza financiară începută în 2008 și continuată, în forme mai modeste, și astăzi. Sau de tipul trebuie să facem așa, pentru că așa ne spun străinii să facem, formulă de guvernare promovată tot de regimul Băsescu, indiferent de „orientarea politică” a guvernelor aflate la cârma Țării. Iar corolarul acestui comportament este: dacă străinii nu ne spun ce să facem, atunci nu facem nimic, așa cum, dacă ei nu ne spun că este un risc, atunci nici nu este, corolar aplicabil non-guvernării în cazul posibilei probleme rusești.
Dar, ce ar fi de zis și de făcut? Putem răspunde în două feluri la această întrebare. Unul ar fi să analizăm comparativ atât situația din Artica îngheţată cu cea din Marea Neagră, cât și percepțiile și soluțiile adoptate de Suedia și Norvegia cu ce ar putea percepe și adopta ca soluție România. Iar celălalt fel ar fi să gândim cu mințile noastre atât formularea problemei, cât și o politică românească pentru rezolvarea ei.
Abordarea comparativă a temei unui eventual risc militar rusesc se dovedește a fi destul de șubredă, deoarece, cu excepția faptului că vorbim despre aceeași Federație Rusă, diferențele dintre statele Nordului și România, precum și dintre Artica și Marea Neagră sunt semnificative.
Suedia, cea care nu a fost în stare să ridice în aer câteva avioane de ultimă generație, de producție proprie, când au venit rușii să îi testeze, are un buget al apărării de trei ori mai mare decât al României, în condițiile în care populația ei este sub jumătate din populația noastră. Ceea ce este firesc, deoarece Produsul Intern Brut este, în total și în ceea ce privește rata de schimb oficială, tot de trei ori mai mare decât cel al României. Numai că acel buget suedez este cu o cincime mai mic decât bugetul apărării Norvegiei, deși norvegienii sunt la jumătate ca număr de cetățeni față de suedezi și, bine înțeles, la mai puțin de un sfert decât românii. Nu-i vorbă că acești puțini norvegieni produc cam cât suedezii și, deci, tot de trei ori mai mult decât românii.
Suedia este membră a Uniunii Europene dar este neutră, pe când Norvegia este membră a NATO dar nu și a UE. În condițiile în care NATO nu a răspuns pozitiv cererii norvegiene de sporire a prezenței sale în Artica, Norvegia a adoptat o politică de rezolvare independentă a situației, ce are doi piloni principali. Unul este abordarea directă a Federației Ruse, folosind dialogul și cooperarea, pentru manifestarea îngrijorărilor legitime și găsirea unor soluții mutual acceptabile de diminuare a lor, iar celălalt este întărirea propriei puteri miliare în regiunea de interes, astfel încât să nu rămână în urmă față de efortul de reînarmare rusesc. Norvegia a mai și revenit la NATO cu noi propuneri prin care absența unei poziționări militare permanente a Alianței să fie rezolvată printr-o mai bună legătură permanentă între trupele naționale norvegiene și structura militară, de comandă și control, a NATO. Suedia, însă, nu a formulat nicio politică în acest sens, deși guvernul actual a fost aspru criticat de opoziție și de public, pentru scăderea drastică a puterii militare a statului, ca urmare a reducerilor bugetare semnificative, aplicate în ultimii ani.
România este membră și a Uniunii Europene și a NATO. Un mare succes al diplomației românești a fost că, în 2004, NATO a declarat regiunea Mării Negre ca o regiune de interes strategic pentru Alianță. Din păcate, acest succes nu a fost continuat de o politică românească coerentă, care să aducă NATO în această regiune de interes strategic și ca o prezență efectivă. Ca urmare, dacă ar avea o percepție de risc din partea unui riveran, aşa cum este Rusia, România ar trebui să se comporte ca Norvegia, adoptând tot o politică cu cel puțin doi piloni, unul de dialog cu Federația Rusă și unul de sporire a puterii sale militare, fără să conteze pe NATO mai mult decât până în prezent.
Dar este puțin probabil ca România să fie în măsură să realizeze un dialog benefic și efectiv cu Rusia, în condițiile în care domnul Băsescu a avut o atitudine prietenească doar cu unii afaceriști ruși, recomandați de doamna Udrea și soțul ei, pe când veniseră să investească pe gratis în România și a vituperat public guvernarea respectivei federații, pe motive dintre cele mai bizare, până la iritarea Moscovei. Cum, și mai puțin probabil este ca România să înceapă să investească în propria sa apărare națională, după ce, de-a lungul întregului regim Băsescu, aceasta a fost sistematic dezmembrată și continuu subfinanțată.
Ar mai rămâne de discutat alternativa gândirii cu propriile noastre minți, însă nu știm, concret, ale cui ar putea fi acele minți. Ale actualilor ocupanți ai palatelor Parlamentului, Cotrocenilor sau Victoriei nu prea par ar fi, pentru că, dacă ar fi putut, aceștia ar fi gândit cu ele până acum și nu ar fi așteptat să li se spună dinafară ce să zică și să facă ei. Sunt convins că există minți care gândesc bine în ministerele de externe, apărării naționale sau cel de finanțe, dar, se pare, acele minți aparțin unor persoane fără voce sau cu o voce atât de slabă, încât nu se aude „unde trebuie”, cum ar zice propagandistul.
Cât despre inteligența colectivă a nației, exprimată prin vocea poporului român, ce să mai vorbim. Este evident că această inteligență colectivă nu a fost în stare să identifice acele probleme existențiale care fac din România cel din urmă stat din Uniunea Europeană și care țin Țara și poporul său într-o subdezvoltare cronică, și nici să găsească soluții de creștere a bunăstării și fericirii populare. Așa că nu văd cum ar putea să abordeze o problemă atât de complicată cum este o eventuală amenințare rusească și să găsească cele mai bune rezolvări ale ei.
Leave a Reply