“Ultima ratio” și vanitatea istoriei: Al III-lea Război Mondial (I)

September 6, 2014

Adrian Sereș

Istoria contemporană,  privită la nivel evenimențial recent și curent, generează, așa cum obișnuiește dintotdeauna, o stare de confuzie și incertitudine psiho-colective ce îndreaptă opinia publică spre o paranoia generalizată, greu de stăvilit. Complicațiile acestui sentiment social se datorează în primul rând fluxului de informații părtinitoare ale mass-mediei ce acționează la comanda  grupurilor de interese corporatiste și politice. La o singură privire de ansamblu asupra regiunii de est a Europei, în Orientul Mijlociu, în Africa de Est, angoasele interminabilelor conflicte, opresiunile aplicate popoarelor – majoritari sau etnici, violențele generalizate din multe regiuni ale lumii, au împământenit de o bună perioadă ideea că instabilitățile social-politice cu greu vor putea fi oprite de organizațiile internaționale de pace și securitate. Toate aceste elemente au creat în sânul popoarelor o mare teamă de cutremurul militar care ar fi în stare să devoreze iremediabil progresele și sacrificiile diplomatice realizate în lumina actualului status-quo internațional.

Căci tot am ajuns aici, niciodată nu i-am putut înțelege pe propovăduitorii pacifiști ai noii ordini mondiale. Reconfigurarea sistemică a lumii, recalibrarea balanței între zonele de influență geopolitică, nu se poate desăvârși  doar pe cale diplomatică, prin tăcere și coridalitate maximă.  Istoria, prin ale sale acte devenite atrocități în masă, postulează chiar și în ecuația noii ordini mondiale pe care, iată, tot diplomația trebuie s-o decidă. Vom vedea, ori pe cale amiabilă, ori prin recurgerea la forța brută.

1648, 1789, 1814, 1848, 1870, 1878, 1914, 1919, 1939, 1945, 1956, 1989 ș.a.m.d. toți acești ani rămân cele mai emblematice repere politice și istoriografice în chestiunea tiparelor pe care istoria mondială le preferă, chiar și acela de a recurge vădit la forța brută. Mulți teoreticieni ai războiului și păcii, printre care Sun Tzu, von Moeltke sau Hugo Grotius sunt de părere că istoria are datoria legitimă (nescrisă) de a scălda lumea în foc, sabie și oțel pentru ca mai apoi să renască din propria-i cenușă.

Reașezarea forțelor în plan internațional este efectul secund al oricărui conflict multinațional, sau a revoluțiilor populare multiplicate. Însă rezultatul prim-scontat, în direcția reformelor de ordin geopolitic, constă în accederea altei sau altor forțe emergente la nivelul de super-putere politică. De pildă,   dintre Puterile participante la Congresul de Pace din Westfalia (1648): Suedia, Republica Provinciilor Unite(Olanda) și Spania, și-au încheiat rolul de Mari Puteri în contextul politic internațional. Puteri emergente precum Rusia și Prusia, două state europene aproape necunoscute cu un secol în urmă, le-au luat locul. Dacă am amintit de Rusia, principalul perturbator al echilibrului actual în regiunea eur-asiatică, anul 1648 reprezintă începutul glorios al acestei puteri pe scena politicii mondiale. De asemenea, mutațiile survenite în urma reconfigurării echilibrului de forțe în lume, chiar în urma unui conflict internațional, se pot solda chiar și cu dispariția frontierelor anumitor state prin anexarea sau lipirea lor la alte state-putere. Din acest punct de vedere istoria ne oferă un exemplu clar când datorită mutațiilor teritoriale în geopolitica Europei, statul Polonia s-a văzut forțată de contextul istoric să-și  înceteze existența înainte de sfârșitul secolului XVIII.

Un gânditor iluminist de talie europeana la vremea sa, Dimitrie Cantemir, confirma în analizele sale existența unei ordini neîntrerupte a naturii și chiar o tendință evolutivă a toate câte sunt în conformitate cu legea mișcării ciclice”. Aceste “pattern-uri”-tipare-  în filosofia istoriei constituie parcurgerea unor etape  de creștere și descreștere, considerând că ordinea naturală nu poate fi încălcată nicicând, nici chiar de natură însăși, pe motiv că regulile nu pot fi resetate. Ca o completare la cele constatate de D. Cantemir, consider că în tot cursul istoriei omenirii, războaiele apar ca mijloc unic de a soluționa litigiile și conflictele de interese iscate între națiuni pentru a stabili o nouă ordine în lume, în cazul în care vechea stare de fapt nu mai corespunde situației actuale.

Asemenea circumstanțe de cotitură politică se datorează evoluțiilor mult prea lente din perioadele de pace. Din istorie nu ne este ascuns faptul că pe timp de liniște și pace, popoarele muncesc, se dezvoltă, propășesc , sau decad politic, social, economic și militar. Prevalează interese și drepturi noi care bat constant la poarta istoriei, însă pretențiile clasice (chiar de ordin teritorial-expansionist) nu se resemnează, chiar în condițiile în care contextul diplomatic internațional nu le-ar mai justifica nicicum. De asemenea, se crează alte valori în timp ce valorile vechi se depreciază, iar acestea pot fi de ordin monetar, economic, comercial. Dar, dincolo de toate, bune sau rele, vine momentul în care valorile învechite sunt prețuite din nou sub forma unor revendicări spirituale ale popoarelor. Astfel că revendicările nerealizate și situațiile dobândite ajung să se reflecte una într-alta, într-un conflict implacabil. Atunci, războiul – numit de filosofi “ultima ratio” – stabilește relațiile dintre state pe alte temelii, de obicei mai conforme cu realitatea internațională, fiecare fiind pus într-un loc anume în funcție de adevărata sa capacitate economică în lume. În istoria universală asemenea clipe de reînnoire, “astrale”, precum frumos le numea Stefan Zweig, poartă amprenta unor războaie de anvergură, de pildă: invaziile persane, campaniile lui Alexandru cel Mare în Orient, expansiunea militară a Imperiului Roman, marile migrații și cotropirile cohortelor barbare, expedițiile lui Carol cel Mare, Marea Reforma a lui Luther, Revoluția Franceză din 1789, campaniile imperialiste ale lui Napoleon. Din câte observăm, umanitatea încă nu și-a aflat o altă sancțiune pentru efectele evoluției istorice.

Precum am afirmat în rândurile de mai sus, asemenea angoase odată imprimate în conștiința popoarelor îi determină să ia în calcul până și cele mai banale, neînsemnate, scenarii apocaliptice, conturându-și o serie de teorii ale conspirației de la care cu greu vor abdica. Doar liniștea îndelungată a veacului poate șterge frica de sfârșit din conștiința unui popor. Iar cum veacului îi place să trepideze, îngrijorările politice rămân o caracteristică primară în mentalitatea fiecăruia dintre noi. Dar iată că istoria cu tabieturile ei ne-a adus în postura în care să relativizăm tot mai puțin potențialul izbucnirii celui de-al treilea Război Mondial, care din câte se simte, la fel cum au făcut și celelalte două, bate cu răbdare tot mai scurtă la poarta contemporaneității.

În opinia multora o asemenea ipoteză pare destul de nebunească, însă starea de fapt din relațiile internaționale ne demască o serie de asemănări alarmante între ceea ce se petrece sub ochii noștri și episodul interbelic, dinaintea declanșării celui de-al Doilea Război Mondial.  Trebuie să conștientizăm faptul că ceea ce parcurgem astăzi  la nivel economic, social, științific și tehnologic nu împărtășește valențele politice ale anilor de cotitură 1914, respective 1939. În contextul unui sistem multipolar dotat cu tehnologie nuclear (palier tehnologico-militar aflat în continuă dezvoltare) trebuie să înțelegem un aspect: Pacea este cea mai sensibilă stare de fapt pe care istoria a putut-o născoci în politica dintre națiuni. Astfel, sentimentul păcii între sferele de influență atârnă tocmai faptul că anumite puteri statale prezintă capacități atomice în materie de distrugere.

Puțini acceptă realitatea atunci când se afirmă că garantul primordial al păcii în lume sunt bombele termo-nucleare și rachetele balistice inter-continentale. Bineînțeles, un conflict nuclear ar fi cea mai proastă alegere pentru combatanți, fiindcă uzitând o asemenea  forță de distrugere acest aspect ar avea implicații capitale asupra neutralizării mutuale a adversarilor.  G.C. Maior, într-una din lucrările dânsului, cataloga războiul atomic ca fiind un joc cu sumă nulă. Însă dincolo de „scepticismul imediat” cu privire la nuclearism, următoarea conflagrație militară nu trebuie să fie purtată în mod obligatoriu  la umbra focoaselor nucleare. Așadar, tehnologiile în sec XXI s-au multiplicat vertiginos ele putând fi ne-convenționale și asimetrice. Există tehnologii de război mult mai avansate decât ne-am putea imagina, care pot extermina populația în anumite regiuni țintă fără a afecta infrastructura societală. Aici mă refer la atacuri de natură psiho-tronice, eco-biologice, chimice ș.a.  Conflictele precedente atestă folosirea unor asemenea arme de natură neconvențională. Ne putem găsi un reper în desfășurarea Marelui Război (1914-1918) când combatanții au folosit arme chimice prin intermediul raidurilor aeriene.  În cazul izbucnirii unei conflagrații asemenea plăgi-tehnologice sunt iminente.

Între analiștii de politică internațională se vehiculează ipoteza desfășurării celui de-al Treilea Război Mondial de o bună vreme încoace. Acest conflict este de natură economică și comercială. Degenerarea acestor antagonisme, purtate în mare măsură prin cancelarii diplomatice, corporații multinaționale și în sfera cibernetică, ar conduce ireversibil către o ciocnire de factură clasică, în care crima fizică decide superioritatea unuia față de celălalt.

După finalizarea unui prea lung război al nervilor (Războiul Rece:1947-1989) au existat voci care au interpretat șirul evenimențial post-89 ca fiind îndestulător pentru declanșarea unei noi conflagrații la scară planetară. Iar aici amintesc, aleatoriu, câteva din episoadele de cotitură: Conflictele din Golf; Atacul din 11 septembrie 2001 soldat cu proclamarea luptei împotriva dușmanului non-statal, flagelul terorismului internațional, acțiune coordonată de SUA în parteneriat cu statele euro-atlantice;  Proliferarea armamentului nuclear și testarea acestuia de către Coreea de Nord, acțiuni ce-au creat distanțări considerabile între sistemul ONU-sian  și coreenii comuniști; La începutul lui 2011 s-au declanșat ostilitățile din Siria, continuate până astăzi sub forma unui război civil în toată regula;  Contradicțiile diplomatice purtate pe marginea Dosarului Nuclear Iranian au generat numeroase speculații în privința izbucnirii unui război între lumea arabă și Occident.

Dacă recurgem la istoria relațiilor internaționale vom descoperi o pleiadă a cotiturilor politice în care reversibilitatea păcii în lume a atârnat de un mare semn de întrebare. Astăzi, după câteva decenii, sunt desecretizate numeroase documente oficiale și planuri strategice ale armatei și serviciilor secrete de informații, astfel încât putem afla că Marea Britanie, în decursul lui 1981, desfășura aranjamente în privința unui nou război mondial în care tehnologia nucleară ar fi fost o armă certă. Potrivit documentelor armatei, cadrele militare britanice au primit ordin de simulare a unui atac nuclear odată la 2 ani. În 1925 economistul Kondratieff și-a publicat teoriile cu privire la fluctuațiile ciclice ale economiei europene, indicând “contractări și dilatări” ale sistemului odată la 50 de ani, ceea ce cu ușurință asigură apariția instabilităților de ordin social și politic, guvernate fiind de factorii economici.

Sistemul defectuos al economiei europene riscă să dărâme stabilitatea internă a statelor care, odată ce au aderat la un proiect comunitar, rămân blocate în schema financiară a mecanismului bancar supra-național.

Va continua…

Leave a Reply