Ultima ratio și vanitatea istoriei: Ne-liniștea dinaintea furtunii (partea II)

September 15, 2014

Adrian Sereș

Prolegomene reflective despre “Antagonismul Civilizațiilor” 

Într-o anumită carte document, de mult timp uitată prin umbritele rafturi ale bibliografiei românești, scrisă de eruditul Constantin Stere: “Marele răsboi și politica României”,  scriitorul îndrăznește la 1918 conturarea unei previziuni care astăzi, după mai bine de un secol, se împlinește spre nefericirea păcii și securității între națiunile lumii: „ De pe acum  chiar se poate constata, că în Orientul îndepărtat se acumulează materii explozibile pentru un nou cataclism mondial, poate și mai groaznic decât cel de astăzi. [….] Mult lirism inspiră tragedia acestui destin al istoriei. Dar de mult în zadar caută fruntașii omenirii  – și între ei va străluci pururea numele lui Kant – un mijloc de a asigura lumii “pacea eternă”. “

În studiul filosofiei politice descoperim o serie de explicații date de marii gânditori ce au avut contribuții consistente la teme himerice precum pacea și războiul între oameni. Teoreticieni precum Hugo Grotius, Immanuel Kant ori Thomas Hobbes considerau conflictul, ca stare de fapt universală sau individualizată, ca o principală contradicție ce guvernează dimensiunea integrală a vieții umane. În plan lăuntric (metafizic) sau în contextul relațiilor inter-umane, în plan social, politic și economic, fie între popoare ori țări, acest antagonism postulează ca una dintre condițiile ce au determinat, de-a lungul istoriei universale, catastrofe pentru unii și propășire pentru ceilalți. Raționând logic, în ecuația unui conflict, adversarii niciodată n-au rămas cu pagube similare, fiindcă mereu cineva trebuia să suporte procentual mai multă distrugere pentru a putea întruni condiția de învins. În natura chintesențială a războiului, despre care vorbea și Samuel Huntington, este imperios necesară capitularea unui “Element cu forță” pentru a putea exista noțiunea de „Învingător prin forță”. Așadar, distribuirea distrugerii post-conflict este inegală în mod obligatoriu, una dintre părțile conflictului având mai mult de suferit decât cealaltă. Iar pe lângă pierderile în materie omenească și financiară, mereu va exista un participant abscons care prosperă într-o manieră uimitoare în urma fiecărui război, acesta putând fi o instituție sau un grup de interese compus din oameni cu putere financiară.

Știm bine, războiul multinațional generează dezastre și instabilități cu consecințe dintre cele mai cumplite.  În acest caz, că privim la învingător ori la perdant, urmările finale sunt aproape similare. Așa cum constată și analiștii, nu există decât un “alt început” pentru toți cei implicați în conflict. În toate răzbunările istoriei și geografiei, prin intermediul ideologiilor politice și ale popoarelor implicate pentru idealuri superficiale și pre-fabricate,  învingătorii reali nu sunt cei care au cunoscut sacrificiul de sine prin luptă, ci tocmai acele grupuri oligarhice din culisele momentului, care au dirijat incognito prosperitatea banilor pe care i-au investit în industria războiului și economia  noii ordini mondiale. Asemenea forțe de după cortină s-au aflat mereu la adăpost, acționând fie din țări cu neutralitate recunoscută, fie din separeul cancelariilor occidentale.

Premizele unui conflict sunt, precum se știe, aparente, în dărătul lor ridicându-se cauze de altă natură. În dimensiunea actuală a globalizării economiei de piață, litigiile corporatiste din interiorul statelor sunt determinate de rațiuni politice, așa cum în regim clasic conflictele se iscau pe marginea contradicțiilor între sisteme de guvernământ cu ideologie diferită.  Și iată că din pricina unor comportamente disparate, se ajunge pe final la conflicte armate soldate cu pierderi de vieți omenești și catastrofe  infrastructurale. În ciuda consecințelor, asemenea jucători la „barbutul istoriei” nu-și pun problema mijloacelor prin care obiectivul lor urmează să fie acaparat. Nicolo Machiavelli vorbea intens despre acest “monstru sacru” principial al politicii: scopul scuză mijloacele. Atât în primul război mondial, cât și-n al doilea, în războiul din Vietnam, precum și-n cel din Afganistan, participanții, determinați de mecanismul propagandistic, chiar dacă nu aleg să mizeze pe cauza pentru care sunt chemați la luptă, se vor lăsa conduși într-o răfuială asimetrică și de cele mai multe ori, nejustificată în privința bunăstării și păcii între popoare.  Într-un raționamet contrafactual al războiului, orice tip de diferend poate fi evitat în condițiile în care părțile agrează poziții tolerante în privința revendicărilor absurde, nedorind continuarea obsesiilor hegemonice asupra unor teritorii, cu niciun drept istoric și politic la-ndemână. Însă, onirismul puterii de a domina cât mai mult din teritoriul acestei lumi, fie economic ori corporatist, a generat foamea absurdă de război, de forță, foc, oțel și sânge.

Așa cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei, decidenții politici au indus maselor ideea că războiul care se pregătește este o datorie personală a fiecăruia, un ideal național ce trebuie apărat și dus la desăvârșire. Greșit. Și cât de amarnic se înșeală mulți dintre cei indignați mecanic împotriva aproapelui lor din altă țară, altă cultură.  Iată că astăzi ne confruntăm cu aceleași mânii, lozinci revanșarse și provocări ale poporului rus împotriva semenilor lor din restul Europei. Iată cum decidenți cu deziderate imperialiste, vor să coboare idealul păcii, construit cu atât de multe sacrificii economice, politice, culturale și intelectuale, la josnicia unui orgoliu geopolitic. Teama, la fel ca răbdarea, se vor consuma în timp. Iar în sânul popoarelor pururi amenințate va izbucni ura materializată într-un răspuns brut, pe calea războiului. Ceea ce se petrece în lume, pe fondul crizei economice îndelung tergiversate, datorită expansiunilor incorigibile și ilegitime ale Federației Ruse, conduc lumea spre un haos ineluctabil. Fie de factură regională, fie la scară planetară.

Revenind la repercursiunile ascunse ale urii între popoare, cu atât mai dezamăgitor este faptul că martirii “războiului lor” sunt absolut nevinovați de fenomenul la care au participat. Orgoliile și poftele acestui Zeu al Puterii întrec orice pricepere a națiunilor-victimă. Precedentul istoriei ne mai învață un lucru fundamental, o lege nescrisă a războiului: Pentru ca să existe înflorire, întâi trebuie să existe un sacrificiu. Tăișul sabiei și focul armelor n-au înnobilat niciodată pe cei care le-au mânuit în război. Armele au asigurat doar vacarmul în Parada Morții. Ostașii, din punctul meu de vedere, au fost nimic altceva decât o masă de manevră aflată la cheremul puterilor supra-naționale, constituite în alianțe militare și economice, state-puteri ce au propovăduit problemele politice ale țării, izbânda naționalismului prin revoluție, cucerirea altor teritorii pentru exploatarea resurselor naturale aferente în beneficiul învingătorului. Mulți din cei ce simt trepidațiile neliniștitoare ale veacului nu înțeleg că ideea de Învingător niciodată în istorie nu s-a raportat la lupta unui popor. Lupta poporul a fost un mijloc. Însă puterea și prosperitatea au atârnat exclusiv de cercurile elitiste. De aici, la un moment dat în istorie, ideologizarea luptei  de clasă în dimensiunea clasei conducătoare și cea a condușilor. O dialectică socialistă care, bineînțeles, a devoalat în anii 1980 existența unei manipulări politice fără precedent, trezind popoarele la Revoluție. Revoluție care, la rândul ei, a ajutat la demantelarea unui sistem ticăloșit, pentru a promova un alt sistem poate mai defect.  Istoria politică universală reprezintă suma unor regrete în continuă multiplicare. Ceea ce ne așteaptă în viitorul apropiat, tind să cred că va însemna un nou regret politic adăugat palmaresului erorilor istorice.

(Ne)liniștea dinaintea furtunii și Onirismul Puterii: fapte și realități curente în geopolitica momentului

Pentru a reveni la esență, în continuare am să evidențiez câteva episoade curente care în fond prezintă un grad ridicat de periculozitate în tărâmul păcii și secutății internaționale. Marele Război, precum și cel de-al Doilea Război Mondial, se diferențiază unul de altul în multe privințe. Însă, la fond, împărtășesc o serie de caracteristici ce le aseamănă. Cert este că una din premisele fundamentale ale ambelor conflagrații de până acum a fost o criză economică de anvergură, care a lovit neiertător multe dintre statele intrate-n conflict. Totodată, al Doilea Război Mondial a scos multe state din abisul recesiunii economice din perioada interbelică. Iar Marele Război a remediat criza economică a SUA prin mijloace industriale, în condițiile în care veniturile din comerțul extern au fost diminuate cu până la 20%. Astfel stând lucrurile, observăm capacitatea unor state de a-și recupera stabilitatea în economia internă, mai rapid ori mai lent, ceea ce a influențat profund repercursiunile din geopolitica prezentului.

În perioada interbelică, până la începutul anilor 1930, guvernul Japoniei a considerat prioritară aplicarea unor măsuri de devalorizare a monedei naționale. Această stratagemă financiar-bancară a ajutat la creșterea ratei în exporturi și a income-ului la PIB.  Japonezii s-au aplecat și asupra investițiilor masive în segmentul industriei de armament, ceea ce le-a oferit un avantaj vizibil în perioada războiului iscat peste puțin timp. Dacă privim contextul economic al Germaniei, observăm că aceasta s-a prăbușit integral din punct de vedere financiar datorită cruzimilor Tratatului de la Versailles (1919). Aceste realități au fost îndestulătoare pentru forța cu care au prevalat la putere naziștii germani, cârmuiți de însuși Adolf Hitler.

În această cheie putem identifica unele asemănări între trecut și prezent. Acum când specialiștii în economie internațională preconizează un colaps financiar în sânul statelor occidentale, Rusia și Iranul aplică o serie de strategii pentru a înregistra revirimente puternice în economiile interne. Bineînțeles, în chestiunea Iranului, statele vestice sunt mai mult decât circumspecte, din considerentul că asemenea manevre financiare ar conduce la instalarea unei noi centrale atomice în care îmbogățirea uraniului s-ar face negreșit. Pe de altă parte, cheltuielile masive ale Germaniei din 1930 au devansat criza economică mult mai repede, spre deosebire de SUA sau orice alt stat din Europa. Iată că astăzi, Rusia a simțit mult mai slab impactul crizei economice spre deosebire de majoritatea statelor, pe considerentul exporturilor masive a cca. 25% din gazele naturale în spațiul Uniunii Europene.

Nu putem eluda importanța unui stat-mamut care odată intrat în dimensiunea internațională a schimburilor comerciale, și-a câștigat titulatura de lider mondial, monopolizând multe segmente ale serviciilor (IT, telefonie)  și ale producției manufacturilor. Este vorba de China. Guvernul de la Washington înregistrează în momentul de față datorii de aproximativ 17 trilioane de dolari, iar din totalul acestei datorii uriașe 7% (adică 1.27 trilioane) revine partenerului său cordial, China. Recent, statul chinez a depășit Japonia în procente pentru a deveni cea dea doua mare putere economică de pe mapamond, iar în condițiile în care va continua să crească în același ritm, al său PIB va ajunge să rivalizeze cu cel al SUA. Analiștii preconizează că acest nou conflict inter-finanțist se va întâmpla cel mai sigur în cca. 8 ani. Bineînțeles, mulți dintre politicienii și analiștii americani preferă scenariul în care China ar ierta de datorie SUA, însă în această schemă riscul major ar privi pierderile financiare ale Beijingului, în timp ce economia SUA ar fi prea puțin afectată pe motiv că rezervele financiare ale multor guverne din lume  figurează în dolari americani. Așadar, în privința diferendelor din Marea Chinei de Sud, în cazul în care China s-ar angaja într-un conflict latent cu SUA, guvernul american ar putea diminua rapid datoriile existente prin pomparea veniturilor suplimentare în cheltuieli pe segmentul industriei de armament. Astfel istoria s-ar repeta, fiindca s-ar petrece același flux financiar “mântuitor” din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Diferă doar prețul, tehnologiile militare sunt mai costisitoare decât în trecut.

Retrogradarea diplomației pe meridianul 38° lat. Nordică (DMZ): nuclearismul  Coreii de Nord  

Decidenții comuniști de la Phenian au izolat statul de o bună perioadă încoace, retrogradându-și negocierile cu marile puteri ale lumii, dar mai ales cu Comunitatea Internațională. Da, putem afirma că sunt periculoși într-o anumită formă, dar e un pericol mai mic decât cel pe care îl manifestă acțiunile rușilor din Ucraina și Crimeea, sau a militanților fundamentaliști ISIS din Irak. Dar Coreea într-un termen destul de scurt a înregistrat progrese semnificative în chestiunea înarmării, arătând lumii întregi câtă siguranță de sine poate avea un stat totalitar și „mitocratic” în sec. al XXI-lea. În acest context avansul militar nord-coreean poate da o lovitură securității regionale, în special Coreii de Sud aflată fiind sub supravegherea securitară a SUA încă din anii 1950. În prezent, nord-coreenii continuă să atenteze la suveranitatea și securitatea naționale ale Coreii de Sud, lansând în permanență rachete incendiare fără niciun motiv întemeiat. Printre ultimele atacuri de acest fel s-a petrecut în lunile Mai și Iulie ale acestui an. Îndrăzneala nebunească a comandamentului de la Phenian ar putea afecta situația din regiune. Un simplu atac necugetat geografic, ar dispersa furia acolo unde miroase a vitriol de la o poștă. Să ne gândim la următorul scenariu: Rachetele pe care nord-coreeni le lansează în deriva teritoriului sud-corean au o rază de acțiune de cca. 500 de km, îndeajuns cât să ajungă în perimetrul teritorial japonez, rus ori cel al Chinei.

Această țară, mă rog, malformație statal-dictatorială, printr-o ironie a sorții, este plasată într-un central nevralgic al regiunii Asiei de nord-est, înconjurată fiind frontalier de Mari Puteri ale prezentului, Rusia și China. Doi dintre cei mai periculoși actori ai păcii mondiale. Datorită atitudinii imperialiste de la Phenian la adresa imperialismului occidental și cel al SUA, Coreea de Nord ar putea purcede la una din cele mai mari greșeli politice din scurta lor istorie națională, și anume cea de “a arunca o pisică într-un țarc cu lupi”. Scenariul apocaliptic nu-și mai găsește rostul eventualelor descrieri imaginare. Cert este faptul că una dintre cele mai întemeiate angoase ale păcii se leagă de arsenalul nuclear real al acestui agresor nord-corean. Să sperăm că niciodată nu-și vor exersa capacitățile atomice într-un atac direct, însă în contextul în care instabilitățile vor degenera în regiune, din motive exterioare lor, nu este exclusă intervenția Phenianului pentru a i se recunoaște titlul râvnit de “cireașa de pe tort”.

Catastiful păcatelor continuate și continue ale Iranului

De câteva luni încoace tensiunile nu încetează în regiunea estului european, iar în sud-estul Asiei de puțin timp s-a încins o puternică dispută teritorială între palestinieni și evrei. Mișcările anti-sioniste din pântecele Teheranului scot la iveală tendințele Iranului de a tulbura, de asemenea, stabilitatea din Orientul Mijlociu. S-au încercat multe interpretări profetice a ceea ce urmează să facă politicul iranian, dar să nu ne agățăm de scenarii redundante. Există un anume precedent iranian chiar în legătură cu SUA. În luna ianuarie a acestui an, decidenții militari ai Iranului au detașat o flotă cu nave de “război” care s-au apropiat periculos de mult de apele naționale la SUA. În acel moment, Senatul American de urgență a stabilit că și dacă vor începe ostilitățile militare cu iranienii, dezvoltarea cercetărilor nucleare vor continua negreșit în țara lor. Țeapa din coasta securității regionale pe care o țin sub observație spionii și diplomații americani cu greu va fi înlăturată, din câte se pare până astăzi. Astfel, peste nici o lună de zile (februarie) amenințările iraniene s-au îmbogățit precum uraniul, fiindcă șeful armatei lor s-a declarat deschis la orice ofensivă americană, act care nu-și va întârzia răspunsul forței militare iraniene, fie pe mare, fie pe uscat. Ciudată reacție, în contextul în care majoritatea statelor din preajma Teheranului caută cale de mijloc pentru prezervarea păcii și securității regionale.

Generalul Hassan Firouzabadi, cel care  întreține de o perioadă presa internațională cu discursuri mistico-populiste, a rostit recent o serie de argumente alarmante anti-americane și anti-semite la adresa Tel-Aviv-ului, ceea ce a pus pe jar din nou Comunitatea Internațională. Amenințările de asemenea factură s-au petrecut și în trecut. Problema constă în ajungerea iranienilor la un nivel tehnologic în care vor putea construi arme de distrugere în masă, chiar nucleare. Iar din al doilea punct de vedere, militanții califatului Islamic (ISIS) din Irak  și teroriștii Hamas cu care se pare că Teheranul colaborează “incognito”  ar putea avea implicații mult mai serioase decât până acum. Capabilitățile militare ale Iranului sunt destul de însemnate. Potrivit declarațiilor oficiale, aceștia în orice moment ar putea mobiliza 13.6 milioane de ostași (informație exagerată de propaganda internă).  Pe lângă resursele umane, aceștia prezintă capacități și în materie aviatică, având 30 000 de militari și câteva sute de avioane de luptă. Dețin rachete de croazieră cu rază lungă (2000 km), destul cât să afecteze bazele militare ale SUA din regiunea Golfului Persic. Principalul factor periclitant iranian în ecuația securitară a Orientului Mijlociu privește în mod deosebit programul lor nuclear a cărui fază de dezvoltare continuă să fie necunoscută, în condițiile în care observatorilor ONU ai Agenției pentru Energie Atomică (AIEA) nu li se permite accesul în zonă pentru evaluarea cercetărilor și a intențiilor nucleare. Teheranul până la Hassan Rouhani, promitea în șoaptă o revanșă a fundamentaliștilor (prin gura lui Ahmadinejad) care să implice descurajarea SUA în zonă pe considerentul forței nucleare a Iranului. Această tendință îngrijorează și astăzi Comunitatea Internațională, iar contextul neprielnic din Siria, Irak și Israel complică mult lucrurile. Israelul se află în cușca Islamului care promite tot mai des scăldarea păgânilor în focul Jihadului. Depinde de temperatura acestui foc, important este să nu fie la cote de ardere nucleară. Preferabil, chiar deloc.

Prietenii și obligații periculoase la distanță

 Fiindcă amintisem de capabilitățile economico-militare ale Chinei tot mai însemnate la scară mondială, propun să clarificăm o necunoscută a momentului. Cum se pot intersecta interesele Rusiei și ale Chinei, și cum pot afecta aceste intercalări echilibrul de putere între ele? Puțini au cunoștință de faptul că, chiar recent, la sfârșitul lui 2013, Ucraina, aflată fiind încă sub bagheta lui Ianukovici, a încheiat un acord de asistență militară cu China, în condițiile în care aceasta va fi atacată de o forță nucleară sau măcar amenințată cu agresiunea de orice tip. Așadar partenerul credincios de la Beijing s-a angajat prin tratat să furnizeze în timp util garanții de securitate Ucrainei.  (Mai multe despre acest pact: http://www.washingtontimes.com/news/2013/dec/12/inside-china-ukraine-gets-nuke-umbrella/?page=all)

Acum, probabil ne întrebăm ce i-a determinat pe chinezi să încheie un tratat cu o țară aflată pe celălalt obraz al pământului? Iar în condițiile în care Ianukovici astăzi rămâne o amintire tristă la Kiev, liderii de la Beijing își vor onora obligațiile “contractuale” cu guvernul democratic proaspăt instalat? Dacă privim realitățile cu care se confruntă integritatea teritorială a Ucrainei, lipsa de reacție a Chinei de până acum ne trimite cu gândul la următorul argument: Imixtiunea legitimă a Beijing-ului în ostilitățile ruso-ucrainene, nu se va putea petrece fără ca Ianukovici să se afle la cârma statului. Să nu uităm, Ianukovici era principala extensie a Moscovei în guvernanța de la Kiev. Cu Ianukovici a fost semnat tratatul, iar China nu va risca perimarea relațiilor cu vecinul său Rusia. Din câte se pare, China privește la raporturile bilaterale cu Moscova cu un mare interes militar și economic.

Există o vorbă în popor: În dușmanul dușmanului meu mereu am să găsesc un prieten. Așadar lipsa de reacție a Chinei în conflictul din Ucraina a fost deja tranșată la nivel diplomatic. La nivel comercial, China este puțin legată la mâini de propriile interese economice vis-a-vis de Rusia. În concordanță cu recentele acorduri comerciale, Rusia a fost de acord să furnizeze petrol Chinei în valoare de cca. 270 mld.$ către China, iar pe lângă acest aspect, majoritatea magistralelor de gaz ce traversează teritoriul Ucrainei sunt o piedică mare în calea intervenționismului chinez în estul-european. Așa a fost mereu, interesele ne separă iar idealurile ne unesc. În contextul ruso-chinez, e tocmai invers.

Această dungă cu praf de pușcă numită frontiera națională a Ucrainei

În momentul de față, în proximitatea frontierelor naționale ale României ostilitățile militare ruso-ucrainene au ajuns într-o fază de maximă incandescență. Ciocnirile directe pun pe jar planul securitar euro-atlantic pentru falia de est a UE. Cert este că statele europene, astăzi, se confruntă cu o cotitură bruscă în privința capacităților de securitate internă. În același timp NATO se confruntă cu riscuri militare care până acum făceau obiectul manualelor de contra-ofensivă armată. Acesta a și fost planul Moscovei, să ia prin surprindere Comunitatea Internațională, cu agresiuni „legitime” pentru revendicarea dreptului istoric asupra anumitor teritorii geostrategice din Ucraina.

Rușii nu au mai stat pe gânduri, deși din 1783 a trecut destul timp, așadar pe data de 27 februarie 2014, soldații ruși au invadat ca printr-un Blitzkrieg regiunea Crimeea. Astăzi, acolo staționează cca. 6000 de soldați trimiși de Moscova, ocupând cu forța centre de comunicație, baze militare și clădiri administrative. De o parte, naționaliștii Maidan-ului reclamă actele lui Putin ca pe o declarație de război dată democrației de la Kiev. Iar de cealaltă parte a baricadei, rusofonii minoritari din Ucraina, numesc operațiunile Moscovei ca pe o cruciadă istorică. În momentul de față două forțe se războiesc de-a lungul frontierei estice a Ucrainei, separatiștii ruși ținând piept armatei ucrainene cu dârzenie. Rusia, precum ne-a obișnuit de-a lungul Războiului Rece, acționează subversiv, iar prin așa-numitele convoaie umanitare, furnizează tehnică și efective militare pentru a stopa defensiva armatei naționale ucrainene.

În pofida sancțiunilor impuse de SUA și UE, avertizărilor NATO ș.a.m.d. Rusia și-a continuat desăvârșirea planului său hegemonic în direcția Mării Negre. Geografia primează în politica națiunilor, aceasta e o lecție pe care real-politik-ul rus a păstrat-o la naftalina istoriei până recent. Potrivit reacțiilor ONU, rămase la nivel teoretico-diplomatic, actele rusești atentează la status quo-ul euro-asiatic, zgâlțâind puternic temeliile ordinii mondiale. Încălcarea vădită și repetată a multora dintre principiile dreptului internațional, îi determină pe ruși să se considere singurul element care încă luptă pentru dreptate istorică și culturală. Dar în realitate lucrurile nu stau deloc așa, cel puțin în privința intereselor istorico-culturale ruse…

Casa Albă continuă să avertizeze Moscova că asemenea gresiuni vor atrage cu sine anumite costuri usturătoare, însă dincolo de discurs, politicienii de la Washington știu că lucrurile nu se vor tempera decât în cazul unei descurajări directe în materie nucleară. Dar ruleta rusească e sumbră. Vladimir Putin cunoaște adevărul-adevărat. Mă refer la faptul că SUA niciodată nu va risca ofensiva directă asupra Rusiei. Asta e marea problemă cu care Comunitatea Internațională se confruntă. Când o super-putere precum SUA trece în linia secundă, în postura defensivă, lucrurile sunt clare pentru înaintarea proiectului rus în privința Ucrainei. Să nu uităm reacțiile lui Kennedy din perioada crizei rachetelor cubaneze, când Hrușciov aproape că a reușit să clatine stabilitatea internă a SUA. Vladimir Putin este acel politician care a deplâns în mod oficial concesiile Rusiei Sovietice din 1989, considerându-le: “Cea mai însemnată catastrofă geopolitică a secolului XX.”

În 2008, Putin a dat o lecție UE și NATO prin invadarea perimetrului național al Georgiei timp de aproape o săptămână. Atunci capitala georgiană a fost copleșită de rachetele rusești. Organizațiile umanitare la unison cu guvernele statelor lumii au strigat către Moscova să se retragă, dar nimeni nu a ridicat un deget în ajutorul celui agresat. Atunci NATO a primit o palmă puternică.  În cazul Georgiei, precum și în cazul Ucrainei, Rusia devine tot mai sigură de faptul că avertizările Comunității Internaționale sunt apă de ploaie, vorbe goale fără nici o esență practică. Nu cred că ceea ce se petrece în estul Ucrainei tinde să aprindă focul celui de-al III-lea război mondial, însă e un motiv îndestulător pentru materializarea intereselor realismului politic al Rusiei.  Rusia caută să redevină un arbitru incontestabil în geopolitica eurasiatică, iar flexibilitatea ONU și a UE probabil o va ajuta să ajungă într-acolo.

Un handicap al păcii de natură procedurală în cadrul ONU

Se discută intens în prezent despre violarea suveranităţii Ucrainei prin acţiunile militare ale Federaţiei Ruse. Mișcările subversive aplicate de ruși în contextul nerespectării frontierelor de est ale Ucrainei, alimentarea cu tehnică militară a separatiștilor ruși din regiunea Donețk etc., amenințarea cu forța și recurgerea la forță pe falia estică a teritoriului ucrainean, toate acestea încalcă flagrant prevederile dreptului internaţional. Aceste realități nu ne sunt ascunse, fiind zilnic trâmbițate pe canalele de știri. Astfel că pentru detensionarea situaţiei din Ucraina este nevoie de măsuri urgente şi de o reacţie fermă a Comunităţii Internaţionale. Cel puțin, asta ne dorim cu toții. În același timp, majoritatea observatorilor politicii internaționale consideră extrem de oportună reunirea Consiliului de Securitate al ONU pentru a analiza consecinţele încălcării repetate a suveranităţii unui stat membru, Ucraina, și de a acționa în consecință la adresa adversarului Rusia. Dar să privim realitățile-reale atunci când vorbim despre obiectivitatea și pragmatismul ONU în a cărei reform internă am încetat demult să mai cred.

Decizia Consiliului de Securitate în această chestiune anti-rusă s-ar putea impiedica de un eventual Veto al Rusiei. Să nu uităm de dreptul procedural al membrilor permanenți (5) din interiorul acestui for executiv al ONU. Blocajul prelungit de delegația rusă la nivel de decizie a UNSC din perioada Războiului Rece, este un precedent cenușiu în istoria acestei structure internaționale. În același timp, simt în comportamentul și reacțiile onusiene o oarecare frică, o subiectivitate interpretabilă. Dar nu pot omite discutarea handicapului sistemic din interiorul Consiliului de Securitate, o structură tot mai ineficientă ce-i afectează misiunea primară: menținerea păcii în lume.

Consiliul de Securitate al ONU este compus din 15 națiuni membre, dintre 5 ocupă poziția de membrii permanenți: SUA, China, Rusia, Marea Britanie și Franța. Celelalte 10 națiuni sunt alese pentru un mandat de 2 ani în calitate de mmebrii nepermanenți. Până acum, cele 5 forțe mondiale s-au bucurat puterea Veto-ului, astfel încât multe din acțiunile urgente ale Consiliului sunt blocate de eventualele veto-uri impuse de țări ale căror interese individuale se văd afectate.  Prin urmare, în van votează cu DA 14 state din cadrul forului, când un singur membru permanent își exersează Veto-ul. De pildă, ceea ce s-a petrecut în 19 iulie, 2012, în Consiliul de Securitate este lait-motivul nemulțumirilor despre care scriu. În momentul în care pe teritoriul Siriei s-au petrecut crime împotriva umanității prin genocid, membrii UNSC s-au aplecat asupra evocării capitolului VII din Carta ONU pentru a decide intervenția prin trupe de menținere a păcii astfel încât crimele în masă să ia sfârșit. Bineînțeles, în acea clipă de cotitură, China și Rusia, membri permanenți, au aplicat puterea de veto, oprind orice intervenție multinațională în Siria. Datorită lor, mai mult de 60 000 de civili sirieni (inclusiv copii) au decedat ca victime colaterale ale Războiului Civil aflat în continuă desfășurare.

Prolog. Punct și de la capăt 

Mă îngrijorează, totodată, această repetare a istoriei în privința contextului nefavorabil cu care ONU se confruntă. Liga Națiunilor s-a dus pe apa sâmbetei ca autoritate supra-națională din momentul în care Germania a încheiat alianțe militare, și-a remilitarizat zona Renană, și-a repus în funcțiune industria de armament, a operat la încorporarea armatei naționale, creând în interiorul Societății Națiunilor contradicții care mai târziu au diminuat gradul de autoritate al instituției. În acel moment, mulți istorici confirmă acest fapt, a existat o teamă de calibrul revanșard al Germaniei învinse în Marele Război. Tare mă tem că în intestinele diplomatice ale ONU de astăzi se repetă aceleași evenimente.

Să nu uităm, Războiul Rece a scos ca învingător SUA, nicidecum URSS-ul. Așadar, pe undeva, în conștiința poporului rus, de la Putin până la ultimul cetățean care privește actualitățile televizate prin Taigaua Siberiană, există o tendință de a restabili ordinea în regiune și după placul Mamei Rusia, nu doar după cel al Occidentului (euro-atlantic). Până acum Rusia și-a materializat revendicările de ordin geopolitic, în timp ce Occidentul, exceptând cele câteva sancțiuni sistemice impuse de UE, face concesii după concesii lăsând o Ucraină răvășită de efective militare rusești, o Republică Moldova scufundată în angoase politice datorate eventualelor tergiversări ale integrării europene și un întreg est-european afectat geo-economic de supra-taxarea resurselor importate dinspre Moscova.

Precum am amintit în rândurile de mai sus, nici SUA, nici ONU, nici comandamentul NATO, niciun summit al Consiliului European, nimic nu va forța nota cu capacitățile bruște ale lui Putin. Tot ceea ce poate face ONU este să reziste ferm în raporturile bilaterale cu rușii, iar împreună cu Comunitatea Internațională, Rusia să fie înduplecată în etape prin intermediul unui mecanism diplomatic pe care încă nimeni nu l-a inventat. În concluzie, ce este mai indicat pentru comunitatea internațională? Iată dou alternative urgent:

  1. Să sancționeze Rusia până într-acolo încât să fie izolată politic, comercial și economic, un fapt care ar genera reversbilitatea democrației la nivel intern spre un sistem autoritar?
  2. Continuarea negocierilor diplomatice pentru solutionarea diferendului ruso-ucrainean pe cale pasnica, in timp ce nimic nu ramane sigur pentru conducerea de la Kiev, iar planul de invazie sa-si consolideze legitimitatea tot mai mult in spatiul rusofon al Eurasiei?

Răspunsul cred că e dificil de dat. Iar gâlceava din cadrul ONU pe marginea nerespectării legislației internaționale cu privire la ne-imixtiunea în afacerile altor state, inviolabilitatea frontierelor, respectarea suveranității, a bunei-vecinătăți între state, și mai mult decât orice respectarea drepturilor omului au devenit profund sterile, superflue. Nu cred că Comunitatea Internațională, după 1989 s-ar mai fi gândit la un asemenea tăvălug conflictual. Așa cum am indicat, cel mai bun exemplu de superficialitate este Siria. Oamenii mor cu zile acolo în timp ce Amnesty International scrie miliarde de articole bocitoare și face petiții revolutionare, ONU discută, și mai departe: “Decides to remain seized on the matter.”

Închei cu o mărturisire pe care o fac cititorilor mei. Sunt un observator constant al evenimentelor de pe mapamond, simt dinamica trecutului în trepidațiile geopolitice ale momentului, astfel că îndrăznesc să vă conturez o predicție despre ceea ce ne așteaptă în curând. La fel ca în timpul Războiului Rece, anumiți actori statali caută neobosit să se implice în conflicte cu alte țări, fie vecini, fie din aceeași regiune geografică. Asemenea antagonisme, ce escaladează militar în majoritatea cazurilor,  până acum s-au păstrat la anvergura regională. Dar temerea mea este ca tocmai una dintre aceste conflicte să nu degenereze, vădit sau nu. Mă gândesc la reversibilitatea păcii și mai mult decât atât la cea a democrației. Istoria ne învață că după finalizarea unui război major, decidenții politici au reformat sistemele naționale cu acordul tacit al popoarelor copleșite de spaima fatalității conflictului. Tocmai această spaimă a repetabilității războiului, nevoia de garantare a securității individului îi determină pe oameni să agreeze orice tip de regim politic. Din nefericire, fie el și dictatorial, în cazul de față, răspândit la nivel planetar.

Astăzi management-ul păcii este o prioritate istorică pentru guvernele lumii. În absența unui panaceu al războiului, omul trebuie să-și regăsească calea către semeni, dincolo de interesele hegemonice, idealurile imperialiste și expansiuni economice. Ascuțisul rachetelor nucleare poate împunge și pe rus și pe american, pe oricine în aceeași măsură.

Leave a Reply