ARHIVA Power&Politics World

Un viitor roșu pentru continentul ”negru”?

December 9, 2013

Mihail Albișteanu

Într-o lume preocupată de criza economică, de relațiile NATO – Rusia, de veștejita deja primăvară arabă, de ambițiile economice și teritoriale ale Chinei, moartea lui Nelson Mandela a atras, pentru o clipă,  atenția mapamondului asupra Africii ”negre”. Lideri ai întregii lumi se vor deplasa la Johannesburg, pentru a participa la funeraliile lui ”Madiba”, simbolul luptei împotriva apartheidului, acel ”national icon” pentru populația de culoare a RSA. Mesaje elogioase au fost transmise de la Washington la Moscova și de la Brasilia la Beijing. Momentul poate fi bun pentru a arunca o privire mai atentă asupra evoluțiilor care se desfășoară în ultima vreme în imensul spațiu continental care se întinde la sud de Sahara.

După încheierea procesului de decolonizare, această regiune a alunecat, inevitabil, în focul confruntării ideologice Est – Vest. Implicarea serviciilor de informații ale statelor occidentale și ale țărilor socialiste a permanentizat o instabilitate deja favorizată de lipsa culturii democratice și a celei politice – în general, în statele nou apărute, aceasta devenind, cu timpul, endemică. Să ne amintim doar de seria nesfârșită de lovituri de stat, de implicarea trupelor cubaneze și nord-coreene în fostele colonii portugheze, de războaiele regionale (cu substrat economic și etnic, dar motivate ideologic) – crize fierbinți ale Războiului Rece. Rămâne celebru cazul conflictului dintre Etiopia și Somalia, război în care sprijinul dat de SUA și URSS părților s-a inversat chiar pe parcursul desfășurării sale!

Prăbușirea sistemului socialist din Europa de Răsărit (1989) și destrămarea URSS (1991) au lăsat regimurile (pro)marxiste africane fără finanțare. Nu mai puteau primi împrumuturi sau arme din România, Cehoslovacia, sau din Rusia. Se terminase și cu programele de cooperare economică la prețuri avantajoase. În mod echivalent, SUA nu au mai avut motiv să vireze fonduri pentru politica de îngrădire a comunismului în zonă și și-au luat temporar mâna de pe regiune, fiind prea ocupate cu Orientul mijlociu și apropiat, cu gestionarea efectelor schimbărilor din 1989 și 1991 în Europa centrală și de răsărit și în zona ex-sovietică și cu problemele spațiului yugoslav.

Lăsate de izbeliște (cel puțin aparent), țările africane s-au văzut târâte în conflicte cu tentă economică (fără finanțare externă și fără capacități economice și de infrastructură, au ajuns să se jefuiască reciproc) și în războaie civile cu substrat etnic. Războiul pentru diamante din zona golfului Guineei din anii ’90 și masacrele abominabile din Rwanda (implicând etnici hutu și tutsi), în 1994, sunt două exemple în acest sens. Țările europene care au rămas prezente în zonă, într-o oarecare măsură, au fost Franța și Belgia. Totuși, aceasta este și perioada în care se constată o diminuare a violenței în sudul continentului, odată cu tranziția treptată spre democrație a Republicii Sud-Africane. Cu Frederik de Klerk și Nelson Mandela, RSA își sistează implicarea în conflictele regionale. Rămânând fără susținere, UNITA în Angola și RENAMO în Mozambic au fost silite să caute o soluție negociată cu guvernele promarxiste împotriva cărora luptau de ani de zile. De asemenea, situația Namibiei s-a stabilizat.

După septembrie 2001, conflictelor de natură etnică și economică li s-a adăugat, motivațional, și componenta religioasă. Mișcările islamiste au început să-și facă loc în regiune. Războiul civil din Somalia (izbucnit în ianuarie 1991) și apropierea de Yemen au facilitat pătrunderea islamismului radical. În ciuda intervenției SUA, sub mandat ONU (bătălia de la Mogadishu, 3-4 octombrie 1993 a făcut să cadă mitul invincibilității SUA, mit clădit după primul război din Golf – 1991) războiul intern nu a putut fi oprit. El continuă cu virulență și astăzi, opunând Misiunea Uniunii Africane în Somalia – AMISOM (formată de trupe din Kenya, Uganda, Burundu, Etiopia, Sierra Leone, Djibouti și Nigeria) unor grupări islamiste de un radicalism extrem (autoare și al recentului masacru de la mall-ul din Nairobi), în oglindă cu ceea ce se întâmplă de cealaltă parte a Golfului Aden, în Yemen, unde nici dronele SUA nu reușesc să stăvilească valul de extremism islamic. În Nigeria, guvernul este depășit de masacrele comise de islamiștii din Boko Haram, cărora le cad pradă comunități și biserici creștine.

Se poate pune însă și întrebarea dacă nu cumva emergența islamismului nu este convenabilă pentru unele puteri europene, interesate de resursele continentului. Franța este în mod deosebit, activă în zonă. Implicată militar în Ciad (februarie 2008) și Coasta de Fildeș (aprilie 2011), Franța a avut un rol important și în susținerea ”primăverii arabe”, având un rol atât militar (în Libia, unde a contribuit la căderea regimului Gaddafi) cât și diplomatic (în problema siriană). În Libia, Parisul a jucat cartea mediatică a luptei împotriva unui regim autoritar și pe cea economică a petrolului, favorizând însă, practic, resurgența islamistă – nu atât în Jamahiria însăși, cât în statele din vecinătate. Doar un efect colateral? Să vedem… În mod convenabil, armele din depozitele lui Gaddafi au intrat pe mâna islamiștilor din Algeria și din Mali. Dacă în Algeria, autoritățile au de decenii experiența luptei cu insurgența islamică, în Mali, guvernul de la Bamako s-a dovedit complet neputincios în fața islamiștilor din AQMI, Ansar Dine, MUJAO și a tuaregilor din MNLA. A fost, nevoie, bineînțeles, de ”intervenția salvatoare” a Franței, care a venit să restaureze democrația. Cu ce profit, economic, nu se știe. Dar Franța nu face nimic gratis; gurile rele spun că minele de uraniu din Niger, de exemplu, ar fi păzite de trupe franceze…

Interesant este că aceste intervenții militare franceze și consolidarea pozițiilor Hexagonului în zona francofonă a Africii au loc pe fondul unei pătrunderi masive de capital chinez pe continentul african, fapt ce se petrece de deja ceva vreme. China cumpără tot ce poate în Africa: teren, bogății subsolice, oameni, lucru pe care SUA, implicate într-o campanie de îngrădire a Beijingului, nu doar în Asia de sud-est, ci la nivel mondial, nu are cum să-l accepte cu ușurință. De aici binecuvântarea dată la Washington intervențiilor militare franceze – să nu uităm că armata americană a asigurat o bună parte a logisticii franceze, atât în Libia, cât și în Mali. Acum, francezii intervin la Bangui, în Republica Centrafricană, unde miliția islamică a lui Djotodia, ”Seleka” deși a pus mâna pe putere, alungându-l pe coruptul președinte Bozize (martie 2013), nu a reușit să stabilizeze situația din țară, fiind implicată în lupte dure cu milițiile creștine, lupte dublate de masacre asupra civililor. Deloc surprinzător, și acest stat este cunoscut pentru rezervele sale însemnate de diamante și de metale rare. Situația este similară, din punctul de vedere al rezervelor cu cea a țării vecine, Republica Democratică Congo, unde trupele guvernamentale, sprijinite de căștile albastre ale ONU au reușit, recent, să determine capitularea rebelilor din M23, mișcare sprijinită de Uganda și Rwanda. În Sudan, conflictul (cu cauze etnice și religioase, dar bine alimentat din exterior) care dura de zeci de ani, între nordul arab, musulman și sudul ”negru”, creștin, s-a ”rezolvat” prin secesiune, care lasă sudului majoritatea rezervelor de petrol. Or, conducătorii din Juba sunt mult mai maleabili în chestiuni economice și înțeleg mai bine interesele atlantice în domeniu decât încăpățânatul președinte din Khartoum, Omar al-Bashir.

Statele occidentale se grăbesc să pună mâna pe resursele Africii și să stopeze crescânda influență chineză. Nici nu va fi foarte greu, probabil, pentru că, în conformitate cu propriile concepții și cu propria ideologie, Beijingul s-a dovedit de o rapacitate și de un dispreț față de indivizi (în cazul de față, muncitori africani) ieșite din comun, până acolo încât, în unele zone, a ajuns să se amintească cu pietate de perioada colonială. Ce poate fi mai bine pentru Quay d`Orsay?

Conflicte economice, etnice, religioase. Moartea lui Nelson Mandela poate redeschide încă o rană – cea rasială, punând capăt conceptului de ”națiune-curcubeu”. Populația olandeză a Republicii Sud-Africane se teme că acesta ar putea fi momentul declanșării unei epurări rasiale – a populației albe. Pregătiți pentru orice, burii și-au construit peste 100 de tabere de refugiu, unde își antrenează asiduu tineretul pentru masacrul general pe care îl prevăd. Nu știu dacă viitorul Africii va fi negru, galben sau alb. Deocamdată, el se anunță roșu-sângeriu…

***

Mihail Albișteanu este profesor de istorie, absolvent de studii postuniversitare de jurnalism și istorie (Românii în relațiile internaționale) în cadrul Universității ”Al.I. Cuza” din Iași; publicist (articole publicate în  Independentul, Timpul de Iași, Ziarul de Iași, Spune, Ethos Românesc, Monitorul de Iași, Rost, Tracitas atque latinitas)

2 responses to “Un viitor roșu pentru continentul ”negru”?”

1. Mihail Albisteanu says:

   December 10, 2013 at 3:09 am

   UPDATE: evident, SUA pun la dispoziția Franței avioane de transport pentru operațiunea din Republica Centrafricană.

   Reply
2. George Alexandru says:

   December 22, 2013 at 10:44 pm

   Daca Europa devine tot mai modelata de Germania, Franta isi poate manifesta veleitatile de “mare putere” in Africa si astfel toata lumea e multumita (inclusiv unchiul de peste ocean. Ramane de vazut daca actiunile din Africa sunt suficiente ca Franta sa isi recapate din prestigiu.

   Reply