ARHIVA Power&Politics World

Analiza strategică între political correctness și realitatea concretă

February 23, 2016

General-maior (rz) Vasile Roman

M-am întrebat cum mai bine de trei decenii cele două blocuri Est – Vest, cu vederi ideologice antagonice, comunism și democrație, angajate în cele două alianțe militare (Tratatul de la Varșovia, respectiv Alianța Nord-Atlantică) au reușit să se mențină într-o zonă a războiului rece (marcat de războaie de proximitate precum cele din Vietnam, Coreea, Afganistan) fără a ajunge la un conflict armat în Europa.
Răspunsul ar putea veni dintr-un anumit tip de abordare strategică, anume decizii bine fundamentate, bazate pe un set clar de informații și de analize (ceea ce azi numim uzual produse de intelligence). Această idee, a deciziei bazată pe informație, aș dori să o dezvolt, având în vedere că astăzi, deși nu avem cele două blocuri, avem o adevărată degringoladă a deciziilor, lucru pe care este greu să îl înțelegem și periculos să îl acceptăm.

Ceea ce vedem astăzi, în opinia mea este o slabă armonizare a percepțiilor, o lipsa acută de informații, o precară analiză și o pendulare permanentă între ezitare și decizii unilaterale. Această afirmație doresc să o împart în trei paliere de analiză, anume aceea a percepției, cea a informațiilor si pe urma cea a analizelor destinate decidenților.

Percepția, ca definiție, ne relevă faptul că este o formă de reflectare nemijlocită în conştiinţa omului a realităţii obiective care acţionează asupra organelor de simţ si implicit o imagine care rezultă din această reflectare. Prin urmare ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu este sigur o realitate, ci de fapt ceea ce conștiința (prin intermediul creierului și a conceptelor cunoscute) ne descrie. Analizând aici percepția europenilor despre lumea din jur (voi vorbi și despre percepția SUA), constatăm ca sudul Europei percepe ca pericol acut fenomenul imigraționist și cheamă întreaga comunitate să rezolve problema, deși unele state din nord sau vest nu văd același pericol. Nordul și estul Europei au percepția pericolului agresivității comportamentale ale Rusiei (pornind atât de la războiul din Georgia cât și de la momentul anexării Crimeei), dar nu în același mod este văzut acest fenomen de către țările din centrul Europei. Acestea (în special Franța, Marea Britanie și Belgia) sunt preocupate mai mult de terorism și mai recent de rădăcinile acestuia, situate în Orientul Mijlociu sau Africa.

Ne întrebăm de ce atât de mare diferența de percepție? Pentru că proximitatea geografică este primul element de inducere a stării de pericol, urmată apoi de experiența istorică a statelor, adică de ceea ce oamenii au trăit sau trăiesc zi de zi (este greu sa explici unui belgian ce au însemnat atrocitățile regimului sovietic, așa cum este greu să explici unui român ce înseamna teroarea din trenul madrilen sau metroul londonez, sau ce trăiește un grec din insula Kos atunci când proprietatea sa devine bun comun pentru refugiații din Siria sau Irak ).

Explicația veridică, în opinia mea, este slaba explicare și slaba comunicare pe care o au cu cetățenii Europei atât liderii statali cât și administrația de la Bruxelles (respectiv reprezentanții NATO sau UE). Nu pun la îndoială ideea că perceptiile nu pot fi schimbate, dar pun la îndoială ideea că ele ar fi fost abordate într-un cadrul profesionist, că au fost transformate în riscuri, vulnerabilități sau amenințări, că au fost ierarhizate/prioritizate ca răspuns și că pentru fiecare dintre ele s-a găsit formula magică: cauza-instrument de lucru/resursa-metoda-efecte așteptate. Mă îndoiesc pentru simplul motiv că nu am văzut o strategie și nici ceea ce numim abordare comprehensivă a tuturor fenomenelor, am văzut doar acțiuni de genul „văzând și făcând”. Acest mod de lucru poate fi avantajos în sensul în care practica poate duce la dezvoltări conceptuale, dar poate fi și periculos pentru că un eșec într-o problemă poate duce la reacții în lanț care pot fi extrem de distructive.

Pentru a răspunde la pericol este necesară o strategie care să stabilească foarte clar obiectivul pe care UE îl dorește realizat, adică o Europa unită, sigură, mai puțin dependentă sau influențată de Rusia și într-o relație bazată pe contribuții comune cu SUA.
UE trebuie apoi să stabilească instrumentele comune prin care va aborda fiecare tip de riscuri, cautând folosirea echilibrată a resurselor de care dispune, adică efort comun pentru a contraca fiecare risc, amenințare sau vulnerabilitate.
Dacă vorbim de pericolul pe care îl reprezintă Rusia, atunci efortul țărilor Uniunii trebuie să se centreze pe dislocarea de capabilități militare spre Est, fără a gândi că acest lucru ar deranja orgoliile acesteia.
Dacă vorbim de terorism, atunci trebuie să fim cu toții angajați în orice teatru de operații din Balcani, Afganistan, Orientul Mijlociu sau Africa (în acest sens fiecare trebuie să vina cu complementaritatea capabilităților și cu un cuantum egal în costuri), iar dacă ne referim la fenomenul imigraționist, fie că vorbim de stoparea sau de gestionarea pe continent, ideile și actiunile trebuie să fie unitare.

În toată aceasta acțiune SUA trebuie să fie parte integrantă, pentru că vorbim de un mare actor internațional, de cel mai important partener în NATO și nu în ultimă instanță de un actor care, economic, doreste ca în anul 2017 să semneze un acord de liber schimb cu UE. SUA nu trebuie neglijate pentru că și-au dovedit în ultimii o sută de ani angajamentul față de Europa. Poate este necesar ca America să fie criticată pentru anumite decizii controversate sau acțiunile în forță, dar cred că este necesar să fie creditată pentru buna credință și sprijinită în întregul proces de analiză, de decizie și de acțiune. SUA sunt angajate ferm în sprijinul Europei, sunt determinate să facă un efort pentru a contracara acțiunile Rusiei, în timp ce noi europenii ezităm în a face corp comun pentru apărare. Este greu de înțeles cum putem fi atât de pasivi cu dezvoltarea capabilităților clasice de apărare și să manifestăm doar speranța și încântarea când auzim că America va tripla suma cheltuielilor pentru acțiunea de reasigurare a bătrânului continent.

SUA vor menține acest comportament pentru că au interese comune cu Europa, dar pericolul la care UE se expune este acela de a vedea o Europa de Est proamericana și una de Vest nepăsătoare în relația transatlantică. În acest sens regionalizarea securității europene poate deveni o extrem de mare vulnerabilitate.

Trecând la analiza rolului serviciilor secrete, fără a fi specialist în domeniu, îmi dau seama că avem o problemă privind cunoașterea realității. În acest sens atașarea rapidă a Crimeei, acțiunile rapide de angajare a Rusiei în Siria, fenomenul imigraționist de necontrolat, sunt evenimente care dau nota surprinderii strategice, lucru greu de acceptat. Nu cred că serviciile nu sunt capabile dar am impresia ca informațiile nu sunt împărtașite în întregul Alianței sau Uniunii, poate și pentru motivul că un asemenea protocol între state posibil nu există sau nu e pus în practică integral. Serviciile au rolul de a avertiza prin informații, de a prognoza prin analize, ceea ce este posibil să se producă. Astfel de prognoze se pare că nu au fost realizate la parametrii de eficiență. Această eficiență ar fi trebuit transferată la nivelul analizei continentale atât pentru NATO cât și pentru UE, urmând ca deciziile să se fundamenteze pe datele oferite.
Această perspectivă este înlocuită de analizele și prognozele unor centre specilizate (think-thank-uri), centre de o calitate indiscutabilă, dar care au la bază informații din istoria regiunii, surse deschise, interviuri și dezbateri, informații care nu cred că se ridică la rangul celor obținute de serviciile secrete. Diferența între informații este dată și de faptul că experții intervievați au tendința de a transmite ceea ce este corect politic și social și mai puțin ceea ce reprezintă realitatea concretă din arealul în care activează. Fără a contesta valoarea analizelor și scenariilor acestor centre de gândire, desprind concluzia, dată și de faptul că parte din analize nu sunt confidențiale (cel puțin în parte), că rolul lor este centrat mai mult pe informarea socială și parcă prea puțin pe decizie.

Vorbind de decizie desprindem, din realitatea cotidiană, ideea că aceasta tinde să fie mai mult corectă politic decât utilă socio-politic. Spun acest lucru pentru că procesele decizionale recente (politica imigraționistă, ideea de ieșire a Marii Britanii din UE) au la baza mai mult interesul pentru a nu supăra societatea care poate să își schimbe opțiunile de vot venind în antiteză cu decizia de a realiza binele social. Aceste decizii sunt, cred eu, legate intrinsec de valoarea umană și intelectuală a liderilor și poate mai mult a consilierilor acestora. Fără intenția de a formula o critică la adresa liderilor, voi aduce totuși în atenția cititorilor un fenomen din istoria începutului de secol XIX, când elita europeană era implicată în gestionarea problemelor continentului, subliniind că în acea perioadă a istoriei nu era nimic anormal ca un ministru de externe a unui stat să aparțină ca individ unui alt stat, așa cum puteam găsi generali din Vest care erau conducătorii armatelor unui imperiu din Est.

În acest sens structurile UE tind să manifeste o anumita apetență pentru acest mod de abordare, dar cred că procesul este la început și nu întrezăresc perspectiva în care intelectualitatea europeană să își facă un crez în a se angaja rațional și emotional în progresul productiv al acestor structuri.
La finalul acestor rânduri, nu voi proceda la a crea rețete de reușită, dar voi provoca, printr-un semnal, pe toți cei care prin poziție pot educa noua generație, pot argumenta opțiunile, pot influența deciziile sau pot construi eșafodajul stabil a unui proces corect social, așteptat de cetățenii europeni, chiar cu riscul ca acesta să fie mai puțin ”politically correct”.

Vasile Roman a fost comandant al Brigăzii 15 Mecanizate „Podu Înalt” (2010 – 2014), şef al Instrucţiei şi Doctrinei la Statul Major al Forţelor Terestre (2014 – 2015) și şef al Direcţiei Operaţii din Statul Major General (ian. 2015 – febr. 2016). Este Doctor în domeniul Ştiinţe Militare şi Informaţii, titlu academic obținut în cadrul Universității Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti.