„Cazul Șova” ne afectează securitatea națională – o analiză juridică, politică și geo-politică

March 31, 2015

Adrian Severin

1. Să recapitulăm pe scurt faptele. Pentru anumite motive, să presupunem temeinice, DNA a decis să înceapă urmărirea penală împotriva unui senator pe nume Șova. Nu a cerut pentru asta aprobarea nimănui. Potrivit legii nici nu trebuia să o ceară.

Dacă pe parcursul urmăririi, DNA va strânge probe care vor crea procurorilor convingerea că dl Șova a săvârșit cu adevărat infracțiunile de care este bănuit, aceștia vor putea trece la trimiterea lui în judecată. Tot fără a trebui să ceară aprobarea cuiva.

Dacă judecătorii, la finalul procesului, vor constata că dl Șova a comis infracțiunile care i se impută, îl vor condamna iar pedeapsa va fi imediat pusă în executare. Pentru asta instanța judecătorească nu va avea de cerut aprobarea nimănui.

În concluzie, legea română nu permite nimănui din afara autorității judecătorești să stopeze procesul judiciar. În faza de urmărire doar procurorul o poate face. În faza de judecată procesul se încheie prin hotărârea pronunțată de judecători.

Așadar, propoziția „Parlamentul a blocat cursul justiției”, raportată la legislația română în vigoare, este o inepție. Atunci când pur și simplu nu este minciună, intoxicare, dezinformare. Chiar dacă ar dori-o, Parlamentul nu are nici un mijloc să oprească mersul justiției, procesul judiciar. El este cu totul exterior acestui proces. Puterile sunt separate.

În „cazul Șova”, un caz vechi de ani mulți și „buni”, se pare că procurorii nu au găsit probe sau, dacă au găsit, nu au luat măsurile necesare ca să le conserve. Cum DNA are totdeauna dreptate (sic!), când nu există probe care să îi susțină acuzațiile înseamnă că cineva le-a distrus. Acesta nu poate fi decât persoana interesată în dispariția lor; în speță acest domn Goe al urmării penale care pare a fi domnul Șova. În consecință, pentru a nu mai distruge probele distruse (sic!) DNA s-a decis să îl și aresteze. Există probabil speranța că în arest își va da seama că a greșit, își va regreta fapta și va reconstitui probele pierdute (sic!). Nici o legătură între aceasta și vreo încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a Convenției ONU privind interzicerea torturii. Nu-i așa?

2. Pentru ca justiția să își urmeze cursul cu acuzatul în arest, este însă nevoie de aprobarea Parlamentului. Nu de alta dar un senator are de îndeplinit mandatul cu care l-au însărcinat vreo câteva mii de cetățeni, presupus cinstiți. Or din arest nu o mai poate face, lăsându-i astfel pe alegători pentru o vreme fără reprezentant. Un reprezentant care nu are de ce să demisioneze dacă se știe nevinovat, el beneficiind de altfel, cum niciodată nu uită să ne-o reamintească DNA, de prezumția de nevinovăție. Ce nevinovăție ar mai fi aceea care produce efectele vinovăției? („Demisia de onoare” și-o dă cineva care se știe vinovat și care acceptă să piardă avantajele poziției publice spre a-și salva, cel puțin, onoarea. Nevinovatul își apără onoarea rămânând pe poziție și luptând de acolo nu pentru a-și dovedi nevinovăția ci pentru a dovedi vinovăția celor care îl acuză pe nedrept.)

Având nevoie de aprobarea Parlamentului, procurorul DNA, asemenea oricărui cetățean care trebuie să obțină o autorizație de natură a-i permite să facă ceva, trebuie formuleze o cerere; firește, însoțită de motive și dovezi. De ce ar avea procurorul – un simplu funcționar al statului care nu face parte din puterea judecătorească – mai multe drepturi decât orice cetățean petiționar?! Ba chiar mai multe drepturi decât miile de cetățeni care au decis ca dl Șova să îi reprezinte și nu sunt interesați ca alesul lor să fie împiedicat de un funcționar public în a-și duce misiunea la bun sfârșit?! Dacă tot ținem cu orice preț ca toți să fie egali, de ce ar fi procurorii mai egali decât alții?!

3. Câtă vreme Parlamentul are competența de a da urmare cererii DNA înseamnă că el are puterea de a o accepta sau de a o respinge. Aceasta după ce va fi cercetat datele puse la dispoziție de DNA. Respingerea face parte din procedura normală. Ea se bazează pe analiza de detaliu a fiecărei cereri, respectiv a fiecărui caz în parte. Unele cereri se resping, altele se aprobă. Aceasta uneori chiar în aceeași zi; căci fiecare situație este unică.

4. Respingerea cererii nu duce la concluzia că între DNA și Parlament apare un conflict instituțional. Tot așa cum un conflict instituțional nu apare atunci când instanța judecătorească abilitată îl achită pe inculpat respingând astfel recursul DNA. Tot așa cum nu există conflict între cetățean (societate) și stat atunci când o instituție a administrației de stat respinge cererile cetățeanului.

Curtea Constituțională nu are nici o competență în această materie. Orice altă concluzie ar duce la situația în care Curtea Constituțională ar fi chemată să acționeze ca o instanță de ultim recurs în procesele în care rechizitoriile DNA nu sunt validate sau atunci când petițiile cuiva nu sunt soluționate favorabil de instituțiile executivului.

Un conflict inter-instituțional poate apărea doar atunci când nemulțumită, DNA încearcă să pună sub urmărire parlamentarii sau judecătorii care nu i-au satisfăcut cererile ori nu i-au confirmat opiniile. Adică atunci când o instituție (în speță DNA) își folosește puterile nu în scopul în care i-au fost date (prinderea hoților) ci pentru a-și impune punctul de vedere unei alte instituții, limitând indirect capacitatea acesteia de a dispune liber de puterile recunoscute ei. (Așa a procedat și ANI atunci când a vrut să sancționeze pe parlamentarii care au votat împotriva deciziei sale de vacantare a unor mandate din motive de incompatibilitate.)

Decizia privind răspunsul la „cererea DNA de ridicare a imunității de reținere sau arest preventiv” (dacă s-ar fi folosit această formulă explicită, probabil că multe confuzii ar fi fost evitate) se ia de către instituția competentă (Parlamentul) potrivit procedurilor sale. Doar constituționalitatea acestor proceduri ar putea face, după caz, obiectul cenzurii Curții Constituționale. Aceasta este, însă, o altă problemă.

5. Cine crede că spre a înțelege și aplica o lege (inclusiv Constituția) este suficientă știința cititului, se înșeală. Dacă ar fi așa nu ar mai exista facultăți de drept.

Chiar dacă este o lege fundamentală sau tocmai de aceea Constituția nu este autosuficientă. Cu alte cuvinte ea fixează cadrul general al legislației dar nu epuizează sistemul normativ. De aceea, în aprecierea constituționalității normelor dezvoltătoare ale legii fundamentale, trebuie avut în vedere spiritul acesteia iar nu numai litera ei, logica sistemului de organizare și funcționare a statului iar nu doar textele în interpretare literală.

Astfel, în opinia mea, Constituția a fixat pentru Parlament reguli procedurale privind exclusiv desfășurarea activității sale fundamentale, specifice. Care este aceasta? Este vorba despre adoptarea actelor cu caracter normativ și controlul politic al executivului. Intră aici și tot ceea ce ține de relația de tip constituțional cu alte instituții ale statului în cadrul mecanismului de control reciproc și echilibru al puterilor. În ceea ce privește organizarea activității proprii, precum și adoptarea actelor cu caracter individual nespecifice muncii legislative, Parlamentului i s-a lăsat aptitudinea de a adopta proceduri speciale, ținând seama de particularitățile obiectului reglementării.

Ridicarea imunității parlamentare în cazuri individuale nu intră în categoria activităților specifice. În schimb ea privește – potrivit legislației românești actuale – privarea de libertate a persoanei; adică limitarea unui drept fundamental apărat de întregul sistem normativ intern și internațional referitor la drepturile omului. De aceea adoptarea unei proceduri mai exigente de luare a deciziei, care include votul secret și majoritatea absolută, se justifică pe deplin.

Principiul echilibrului și limitării reciproce a puterilor cere ca Ministerul Public (Parchetul) să procedeze la reținerea sau arestarea parlamentarilor cu o dublă autorizație – cea a puterii legislative (ex ante) și cea a puterii judecătorești (ex ante cu privire la arestul preventiv). Procedura internă care conduce la acordarea sau respingerea autorizației ține de organizarea instituției competente (în speță a Parlamentului). De aceea ea nu are a fi și nu este reglementată de Constituție.

În schimb, nerespectarea acestei proceduri conduce la anularea hotărârii și prin urmare la ilegalitatea tuturor actelor săvârșite în baza ei. Ceea ce este nul produce efecte nule. Mai pe înțeles, dacă autorizația de a-l aresta pe dl Șova ar fi fost acordată pe baza unui vot la vedere sau / și cu o majoritate sub nivelul celei prevăzute de regulile Senatului aplicabile în materie, arestarea ar fi fost ilegală. Dacă judecătorul român (de drepturi și imunități) ar fi dispus-o, decizia lui ar fi fost cu siguranță sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

6. Ar fi bine ca, pentru a evita sancționarea României la CEDO, cu efecte negative pentru buzunarul contribuabilului român, Parchetul să declanșeze urmărirea penală a celor care violează secretul votului parlamentar. (Tot așa cum în mod normal sunt urmăriți penal cei care violează secretului votului la alegerile parlamentare, prezidențiale sau locale.) În această categorie ar intra nu doar cei care urmăresc și înregistrează felul în care parlamentarii introduc bilele în urnă, ci și aceia care instigă la sau fac presiuni pentru desecretizarea votului, precum chiar și cei care își divulgă votul – căci a vota secret, când legea o prevede, este o obligație iar nu un drept de care parlamentarii să dispună după voia lor.

7. Ceea ce se mai cere adăugat este că spre a decide, Parlamentul trebuie să se informeze. Informarea Parlametnului cu privire la date din dosarul de urmărire penală este – atenție mare!!! – o excepție de la caracterul nepublic (cu alte cuvinte secret) al procedurii de cercetare penală. Potrivit legii, în faza în care este instrumentată de procurori procedura penală este scrisă, ocultă și necontradictorie. În faza în care se desfășoară în fața instanței judecătorești (atunci când se ajunge, deci, la implicarea puterii judecătorești) procedura devine orală, publică și contradictorie. Există explicații științifice pentru aceasta.

Așadar spre a obține aprobarea arestării preventive procurorii trebuie să permită parlamentarilor accesul la informațiile secrete ale dosarului pe care îl gestionează. Respectivele informații sunt analizate de comisia juridică în ședință neplublică, pe baza lor adoptându-se un aviz. Avizul se comunică plenului în vederea adoptării unei hotărâri finale prin vot secret. Așa se întâmplă în toate statele democrate din lume.

Încălcarea acestei proceduri în oricare din componentele ei (inclusiv caracterul secret al votului) descalifică democrația țării în cauză, potrivit normelor stabilite de Consiliul Europei, deschizând calea unor sancțiuni politice și juridice la nivel european chiar și atunci când ea nu este sancționată pe plan intern.

8. Pornind de la aceste ultime observații se impune o întrebare: dacă informațiile primite de parlamentari în vederea adoptării unei decizii în cunoștință de cauză erau secrete, pe ce bază a putut stabili presa, dar și guvernele străine, care nu au văzut și nu au studiat dosarul cauzei, că Parlamentul României a tras concluzii greșite? Aceasta cu privire la arestare, căci referitor la oprirea urmăririi penale și a judecății nici nu se pune problema, după cum am văzut.

Nu cumva avem de a face, în realitate, cu o acțiune masivă de intoxicare, dezinformare și manipulare a opiniei publice, cu scopul de a se produce instabilitate socială și politică în România? Ceea ce era sau chiar mai este pe punctul să se întâmple. Dacă este așa – și se pare că așa este – cui oare servește aceasta tocmai acum când Președintele Putin afirmă că izbucnirea unui nou război mondial devine pe zi ce trece inevitabilă?

Președintele Johhanis ar trebui să caute răspunsul la aceste întrebări și să îl împărtășească cetățenilor liniștind spiritele iar nu agitându-le. Până atunci să notăm că ambasadele care, încălcând Convenția de la Viena asupra relațiilor diplomatice (art 41) au criticat prin presă iar nu pe canale instituționale (MAE), Parlamentul României pentru o hotărâre corectă din punct de vedere procedural și a cărei corectitudine pe fond nu avea cum fi evaluată din afară în acest stadiu al procedurii (ea ținând oricum de afacerile interne ale statului român), au fost cele ale SUA, Germaniei, Marii Britanii și Olandei. Nu pot decât să sper că diplomații străini în cauză, reprezentanți oficiali ai unor țări aliate, au acționat în afara instrucțiunilor primite din capitale.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new