ARHIVA Power&Politics World

Crin Antonescu și complexul „Prințului din Levant”

February 6, 2014

(o anekdotă[1] prezidențiabilă)

 Cu prenumele său de floare imperială și numele omonim cu legendarul personaj din istoria interbelică a României, politicianul vizat în titlu era pur și simplu predestinat să facă figură de competitor pentru Președinția României. Cei ce au urechi să audă și ochi să vadă, vor înțelege, pe parcurs, și alte subtilități.

În ceea ce mă privește, nu am nicio îndoială: dacă va fi să fie vreodată, prima vizită oficială externă a lui Crin Antonescu ca șef de stat nu va fi la Washington sau Moscova, ci … în Phenianul lepros. Și asta pentru a arăta poporului o altfel de abordare geopolitică prestată de un lider politic, el fiind de altfel singurul președinte al unui partid de dreapta care a riscat coabitarea cu stînga eșichierului politic, s-a opus coabitării dezonorante cu Tiranul[2], îndură stoic atacurile confraților ideologici și încă mai încasează periodic restul rămas de la cele șapte urgii sociale (asemenea plăgilor naturale suportate de iudeii trăitori sub egipteni) care i se trag din anturajul unui PNL putregăit pe dinăuntru, dar și a alegătorului care s-a demonetizat spiritual (dacă nu chiar demonizat) sub regimul Faraonului suspendat carnavalesc de două ori fără sorți de izbîndă. Pentru electorat, din păcate. Astfel că orice eventual emul[3] al lui Crin Antonescu la prezidențialele anunțate în 2014 va risca cu tot dinadisncul să fie luat drep „Conu Leonida față cu reacțiunea”: funestul personaj pe care prevăzătorul Caragiale i l-a contrapus, pe teren balkanic, lui ditamai Leonidas, eroul spartan din Bătălia de la Termopile.  

A propos de lovituri sub centură și arsenalul de berbece. Acum cîțiva ani mi-a nimerit sub ochi teoria implacabilă a unui astrolog rus, din teoria căruia s-ar deduce că orice conducător de țară care ajunge la putere în timp ce face pe muchie (sic!) 54 de ani, va fi greu de urnit din fotoliu măcar și cu … tancul. Mă rog: cu tancurile în cazul compatriotului său Vladimir Putin. Sau cu impresionanta cifră de 7,8 milioane de voturi valabile împotrivă, în cazul lui Traian Băsescu: doar astfel îmi mai pot explica prezența scenică pe durata a două acte (nu de teatru, ci) de guvernare prolongată a acestui crai-de-Murfatlar în politichia românească.

Mai mult chiar, după ce unul dintre angajații servicilor secrete a ajuns oficial la putere (în Federația Rusă), părea imposibil ca experiența să se repete separat în alte țări și încă de două ori la rînd (ce blestem pe România!): o scatoalcă mai puternică decît cutremurele cu epicentru’n Vrancea la adresa teoriei infailibile lansată de Apostolii Marx & Engels privind șansele instaurării Comunismului mondial. Unde mai pui că − potrivit legii unicității evenimentelor − „Renașterile ideologice (morale, religioase etc) se produc întotdeauna numai în corpuri noi” (de la contele Hermann Keyserling citire). Fenomenul e valabil și în cazul „prinților tenebrelor”, spre disperarea fostului spionul-șef cu patalama și nume predestinat MRU[4].

 Astfel că, de la Alexandru Ioan Cuza încoace, nu s-a ivit un prilej mai propice pentru „Schimbarea la Față a României” (Emil Cioran) polarizate excesiv și cu cetățeni dezamăgiți care o părăsec pentru alte Patrii de adopție. Așadar electorul român are datoria religioasă, în sensul etimologi al cuvîntului, de a veni la urne pentru a tăia definitiv și ireversibil cordonul ombilical ivit între Crin Antonescu și țiitorii politici ai lui Traian Băsescu pe post de oponenți: uranicul și plutonicul, vulturul din ceruri și cîrtița din rărunchii pămîntului, frugalul și opulența, ironia fină și hăhăitul de damigeană, călăuza deontologică și calpuzanul ideologic, reacția proaspătă și poleiala calpă, Democratul versus Tiranul, zenitul versus apusul, „Emirul” versus „drumețul pocit”[5].

 Dar gata cu văicăreala mioritică, a venit momentul să curgă veștile și o să încep cu cea mai bună dintre ele.

 Soluțiile alternative propuse de Macedonski în poemul-epifanie sunt reactualizate și consolidate în balada profetică „Mistreţul cu colţi de argint” a lui Ștefan Aug. Doinaș: un text ce a depășit faza cinegetică și devenit, în opinia mea, o parabolă inițiatică a României secolului XXI în căutarea unui model politic conciliator și redarea demnității electorale pierdute. E vorba despre șansa emancipării sociale a Servitorului (care ba privește isteţ, zîmbește îndrăzneţ sau rîde cu dispreţ) exprimînd deocamdată chiar profilul degradat al alegătorului român, rămas cu sechele grave de comportament între dictaturile ceaușistă și băsistă alternante (cu tot lexicul „vînătoresc” specific: codru, goarne, copoi etc).

 Cît despre „Prinţul din Levant”, de el sunt legate așteptări inevitabil prometeice. Dacă tot e hotărît să aducă Mitteleuropa la periferia ei barbară − și încă într-o țară balkanică cu mentalitate ireversibil fanariotă – trebuie să conștientizeze pe deplin marjă prea limitată de acțiune pe cele trei terenuri complementare: Ars Politica, Ars Guvernandi și Ars Prophetica. Pentru că viitorul Protagonist al țării va trebui nu doar să treacă proba diverselor arme din dotare (de lemn, de fier și de foc) ca erou temerar, dar și să fie apt să identifice răul politic ocultat sub înfăţişările cele mai nebănuite: pentru a-l exorciza de la rădăcină. În caz contrar, el însuși riscă să devină, în timp previzibil, victima propriei cutezanţe (Hybris), instrumentul pasibil de uzurpare pecuniară (Nemesis) sau fantezistul doborît în confruntarea cu realitatea (Hamarthia).

 Evident, Crin Antonescu e perfect pasibil de aceste erori umane, dar să sperăm că prezidențiabilul-numărul-unu-al-țării a dezvoltat și ceva imunitate fiziologică prin vaccinările consecutive în postura sa de Ministru, Președinte al Senatului și Lider de Partid. Mai mult, ca Președinte (fie și interimar: scurtissima perioadă 10 iulie−31 august 2012) Domnia sa are dreptul legitim de a se retrage onorabil din cursa pentru Palatul Cotroceni, anunțată deja a fi extrem de perfidă pentru motivele pe care le-am invocat mai sus. De departe cel mai împlinit politician al țării trebuie să fie la fel de dispus, pe cît de disponibil pentru un antecedent servit antologic generațiilor viitoare de politicieni români, să transporteze − pînă la Tulcea natală, dacă va fi cazul − fragmentele de istorie școlară în lotci cadrilatere.