Criza din Ucraina vs interesele României

February 27, 2015

Hanatul din Crimeea a avut o existenţă scurtă şi zbuciumată. Felul în care acest stat a fost subminat din interior de către Rusia ţaristă, doar pentru ca în cele din urmă să fie anexat, în 1783, fără menajamente, aminteşte întrucâtva de situaţia actuală din Ucraina. În 1792, Rusia a anexat Transnistria şi a devenit vecină cu spaţiul istoric românesc. Din acel moment românii au intrat în prima linie a expansionismului ţarist. În 1812, Basarabia este anexată şi doar atacul lui Napoleon Bonaparte a salvat Principatele române de la anexiunea totală. Ideea e că din nedorita postură de vecin a unei mari puteri, o ţară de dimensiuni medii precum România nu are decât de pierdut. În perioada interbelică URSS a încercat să destabilizeze România. Să ne amintim de revolta de la Tatar Bunar din 1924. Destrămarea URSS a făcut ca după două secole românii să nu se mai învecineze în mod direct cu ruşii. Ceea ce este extrem de bine din punct de vedere geopolitic. Aşadar, este vital pentru România ca Rusia să nu se învecineze din nou cu ea.

După revoluţia bolşevică din 1917 a apărut statul ucrainean. La 9 februarie 1918 Puterile Centrale au încheiat chiar şi un Tratat de Pace cu Ucraina. Ceea ce dovedeşte că Germania dorea în est o salbă de state tampon aflate în sfera sa de influenţă, pentru a împiedica un contact prea direct cu Rusia. Din această perspectivă e păcat că România nu a făcut nimic pentru supravieţuirea acelui stat ucrainean. Dacă între noi şi URSS s-ar fi aflat Ucraina, poate alta ar fi fost situaţia în 1940. Poate!? Astăzi, când Ucraina luptă pentru propria supravieţuire, este de o importanţă crucială existenţa acestui stat. Dacă Ucraina va sucomba sub loviturile de berbec ale Federaţiei Ruse, România va avea din nou frontieră cu ruşii. Două secole de istorie ar trebui să ne înveţe că din acest fapt nu poate decurge nimic bun. România ar ajunge în prima linie a celui de-al Doilea Război Rece. Oarecum, prin reanexarea peninsulei Crimeea avem din nou frontieră cu Rusia. Acest fapt mă îngrijorează foarte mult.

România şi Ucraina au avut relaţii extrem de tensionate până în prezent. Relaţiile româno-ucrainene au fost înveninate de problema minorităţii româneşti din statul vecin, ale cărei drepturi sunt departe de a fi respectate aşa cum trebuie, de problema delimitării platformei continentale şi de problema Canalului Bâstroe. Şi, de ce nu, de chestiunea latentă a Insulei Şerpilor. Insula Şerpilor, conform Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, este teritoriu românesc. Ea a fost anexată de Rusia fără ca vreun document internaţional să ia act de acest fapt. Desigur, prin tratatul româno-ucrainean din 1997 am renunţat la drepturile pe care le avem asupra Nordului Bucovinei, Sudului Basarabiei, Ţinutului Herţa şi Insulei Şerpilor, sub imperativul aderării la NATO. Dar, în actualul context internaţional există posibilitatea redeschiderii acestor chestiuni arzătoare. Ar trebui România să facă asta? După opinia mea, nu! România ar repeta eroarea Poloniei, care a profitat de situaţia dificilă a Cehoslovaciei, care a fost nevoită să cedeze regiunea Sudetă către Germania pentru a anexa Teschen-ul. La 1 septembrie 1939 a urmat Polonia, care a fost împărţită pentru a patra oară. După Ucraina am urma noi. Aceasta ar fi consecinţa directă a prăbuşirii statului ucrainean. Ideal, pentru interesele României ar fi menţinerea Ucrainei ca regiune tampon între UE şi Rusia.Un statut de neutralitate, asemănător cu cel oferit Austriei în 1955 ar fi ideal. Intrarea Ucrainei în UE şi NATO ar fi contraproductivă pentru România, fiindcă chestiunea teritoriilor româneşti din Ucraina ar fi închisă, iar ţara noastră ar avea un puternic concurent. O Ucraină cu un standard economic şi militar demn de UE şi NATO ar fi o putere regională, iar România ar cam fi un satelit pe această orbită. Deci, de preferat ar fi rămânerea unei regiuni tampon susţinută de Occident pentru a nu cădea în braţele Rusiei.

Ungaria, calul troian al Moscovei în cadrul UE, e lângă noi. Să ne amintim că-n 1940 după notele ultimative sovietice şi Al Doilea Dictat de la Viena, URSS şi Ungaria horthystă puneau la cale împărţirea României, fără ştiinţa lui Hitler, care a fost foarte deranjat de iniţiativele Ungariei. Serbia şi Ungaria sunt cu ochii spre Moscova, iar Grecia are nişte guvernanţi populişti, fără soluţii, care acum observă că o ţară serioasă nu poate fi condusă prin slogane. În acest context, ultimul lucru de care avem nevoie este avansul Rusiei spre frontierele noastre. România trebuie să fie consecventă în sprijinirea statalităţii ucrainene. De fapt, dacă România ar ridica pretenţii teritoriale la adresa Ucrainei, ar legitima anexarea Crimeii de către Rusia. În realitate, declaraţiile lui Orban vizavi de Ucraina se înscriu în acest scenariu. Ungaria lui Orban legitimează un lider nefrecventabil. Nu cred că avantajele economice primează, ci cele teritoriale. Poate Orban îşi imaginează că Ungaria Mare mai poate exista doar cu sprijinul direct al Rusiei. S-ar putea să aibă dreptate, de aceea NATO este o alianţă mai importantă decât era acum cinci ani. Acum, nimeni nu mai poate vorbi la modul serios despre inutilitatea acestei alianţe. Ungaria este, fără să greşim prea mult, un bastion al extremismului, aşa cum a fost şi-n perioada interbelică. Este suficient să ne amintim sprijinul oferit de Horthy ucigaşilor regelui iugoslav Alexandru I (1934). Lui Putin îi plac mult extremiştii, cu ajutorul lor vrea să lărgească fisurile Uniunii Europene. O Europă Unită este o barieră de netrecut pentru imperialismul rus. De aceea Putin urăşte Noua Europă. Dacă Ucraina rezistă ar putea strangula Transnistria. Supravieţuirea Ucrainei serveşte cel mai bine interesele României, pentru moment.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new