ARHIVA Power&Politics World

Noua strategie americană la Marea Neagră

June 18, 2014

Nicolae Țîbrigan

Cum a fost deposedată Rusia de arma energetică

„Nu săpa groapa altuia, să nu cazi tu întâi în ea” – acesta este proverbul ce reflectă pe deplin ceea ce i s-a întâmplat acum câteva săptămâni Rusiei cu proiectul „South Stream” ce urma să fie dat în exploatare în 2015. Scopul  era ca gazul rusesc să fie furnizat Europei prin ocolirea Ucrainei. Aşadar, se pare că interesul companiilor energetice occidentale şi chineze faţă de nordul Mării Negre a răsturnat planurile Moscovei în ceea ce priveşte influenţa energetică în Europa de Est.

Uniunea Europeană a avut nevoie de doar câteva zile pentru a „îngheţa” proiectul energetic câştigat, în urma licitaţiei, de către firma controversatului om de afaceri (iar de la finele lunii mai și șef al Consiliului Guvernamental de Afaceri Rusia – China) Gennady Timchenko aflat în anturajul preşedintelui rus Vladimir Putin. Astfel, construcţia gazoductului ar putea fi „stopată” pentru o perioadă lungă de timp, până Comisia Europeană nu-şi finalizează ancheta. Aceasta iniţiase o procedură de penalizare la adresa Bulgariei, acuzată că ar încălca al treilea pachet energetic al UE, ce reglementează disocierea producţiei şi transportului de gaze naturale de aprovizionarea consumatorilor, cu scopul de a nu afecta concurenţa. După o discuţie pe această temă purtată cu trei senatori americani, premierul bulgar Plamen Oreşarski a anunţat îngheţarea lucrărilor la proiectul South Stream, până când nu vor fi clarificate obiecţiile Comisiei Europene. Concomiternt, cele două partide guvernamentale, socialiştii din BSP şi minoritarii turci din DPS, s-au pronunţat în favoarea devansării alegerilor, la doar un an după accesul la putere al cabinetului condus de socialistul Oreşarski. În plus, unii acţionari ai consorţiului în frunte cu întreprinderea rusească Stroytransgaz se află pe „lista neagră” a Uniunii Europene şi SUA.

Decizia Sofiei a acţionat ca un domino asupra celorlalte state incluse în proiect. De exemplu, viceprim-ministrul sârb Zoran Mihailovic anunţase că şi Belgradul suspendă momentan construcţia gazoductului rusesc. Desigur că Serbia nu e în măsură să provoace acum Washington-ul sau Bruxelles-ul, mai ales că decizia Sofiei automat scoate din ecuaţie şi celelalte state-participante (Ungaria, Slovenia, Austria, Italia).

Qui prodest? Evident SUA şi Ucrainei, însă Rusia este pusă în situaţia de a identifica o rută alternativă de transport pentru a garanta furnizarea stabilă a gazelor naturale către Europa, ocolind în acelaşi timp Ucraina.

Opţiunea anatolică a Gazprom-ului

Una dintre opţiunile aflate momentan pe agenda experţilor ruşi este reorientarea „South Stream” pe teritoriul turcesc. Rusia va intenţiona să se apropie de Turcia şi din dorinţa de a menţine actualul echilibru de forţe în regiunea Mării Negre. În ciuda conflictului armat din estul Ucrainei şi poziţiei oficiale a Statelor Unite şi Uniunii Europene, Moscova va oferta în scurt timp Ankara în vederea dezvoltării unor noi proiecte energetice, relansarea unor relaţii politice, găsind chiar câteva puncte de convergenţă. Singurul proiect major realizat de Rusia pe teritoriul turcesc este gazoductul „Bluestream” inaugurat în 2005. Totuşi, din motiv că are o capacitate redusă de transport (16 miliarde metri cubi pe an), conducta nu poate reprezenta o extensie a „South Stream” (prin care se estimează un transport de 37 miliarde metri cubi pe an). Singura alternativă rămâne construcţia unei noi conducte paralele, crescând importanţa reţelei ruso-turceşti. Însă, de data aceasta, costurile construcţiei ar putea fi mult mai mari, ceea ce se va reflecta şi în preţul gazului rusesc exportat, iar Ankara va avea nevoie de câteva concesii din partea Moscovei. Dacă acest scenariu se va adeveri, Turcia va juca rolul de re-distribuitor al Gazpromului. Cu alte cuvinte, se consideră în mod naiv că accesul energetic al Rusiei în Balcani nu este stopat definitiv, ci doar blocat temporar.

Desigur că opţiunea anatolică a tranzitului energetic spre Europa are propriile dezavantaje. În primul rând, Turcia ar putea fi un partener „capricios” încercând să depăşească statutul de hub energetic, devenind un reseller. Ankara urmând să obţină gaz rusesc la preţuri preferenţiale, exportându-l apoi spre Europa la preţurile practicate pe piaţa energetică occidentală. Puţin probabil ca această situaţie să convină Rusiei, adică o trecere de la dependenţa de zona de tranzit ucraineană, la cea turcească mult mai puternică şi diversificată.

 Rocadă în cazul tranzitului ucrainean

Recenta decizie a Gazpromului de a sista livrările de gaze naturale către Ucraina în absenţa unui acord privind soluţionarea datoriilor acumulate de Kiev, precum şi a noului cadru de stabilire a preţurilor ce se negociază între Rusia, Ucraina şi UE, poate fi citită și prin grila unei manevre de a obține din partea Bruxellesului concesii în ceea ce privește cel de al treilea pachet energetic pentru „South Stream”. Încă din aprilie a. c. guvernul rus a aplicat Ucrainei o „lovitură” printr-o creştere cu 81% a preţului la gaz (485,50 de dolari pentru o mie metri cubi). Pe de altă parte, oficialii de la Kiev sunt dispuși să ofere doar 326 de dolari, ceea ce a dus la o blocarea oricăror negocieri. Șantajul energetic rusesc a atins punctul culminant, iar stocul livrărilor de gaze naturale, potrivit ministrului ucrainean al Energeticii, Iuri Prodan, a fost „redus la zero”. Totuși, tranzitul de metan spre statele din Balcani și Turcia nu a fost oprit, asta doar pentru un moment; iar litigiul energetic dintre cele două state se poate extinde dincolo de granițele Ucrainei. Un grup de state europene sunt consumatoare de gaz rusesc transportat prin gazoductele ce tranzitează teritoriul ucrainean. De exemplu, Slovacia este dependentă energetic de Gazprom în proporție de 80%, Bulgaria – aproape 90%. Cumulat, 15% din cantitatea de gaz importată de Uniunea Europeană trece prin conducetele ucrainene. Rusia asigură clienții europeni că nu vor avea de suferit de pe urma acestei măsuri. Totuşi, Gazprom nu exclude eventuale probleme în livrarea de gaze. „Comisia Europeană a fost informată în legătură cu posibile perturbări în tranzitul de gaze în cazul în care Naftogaz ar preleva din gazele destinate tranzitului”, subliniase reprezentanţii concernului rus. Se pare că scenariul din iarna anului 2009 urmează să se repete și în vara acestui an. Atunci Rusia acuzase Ucraina de „furtul” unei cantități enorme de gaz destinat altor clienți, iar Kievul, la rândul său, învinuia Gazpromul de reducerea nejustificată a livrărilor de gaze. Nici până în prezent tensiunile existente la nivel energetic nu au fost depășite, criza continuă și riscă să afecteze și celelalte state europene. Cu toate acestea, șantajul la care recurge Moscova nu va produce efectele prognozate de strategii ruși, deoarece ne aflăm în plin sezon clad, când cererea de energie se află la cote minime. În lunile următoare, statele europene importatoare de gaz rusesc ar putea apela la propriile rezerve din depozitele subterane. La rândul său, Kievul devine din ce în ce mai conștient că prelungirea crizei energetice ar putea diminua suportul european de care se bucură în condițiile în care metrul cub de gaz exportat se va scumpi, iar volumul total al acestuia se va reduce. Soluția pe termen mediu ar consta în propriile facilități de depozitare a gazului, refuzând astfel oferta Kremlinului.

Cea de a doua întrebare se referă la intențiile UE și a SUA de a oferi sprijin financiar Ucrainei. În cazul în care aceasta din urmă nu e capabilă să plătească un avans către Gazprom, concernul rus va încerca să-i convingă pe partenerii europeni să re-vândă Ucrainei o cantitate suplimentară de gaze naturale importată din Rusia (ceea ce înseamnă o pârghie energetică în plus). Rămâne de văzut dacă statele UE sunt pregătite să renunțe la o parte din propria cotă de aprovizionare energetică în favoarea Ucrainei, ori funrnizarea în regim revers dinspre Slovacia și Polonia este moment insuficientă pentru a acoperi cererea internă. În aceste condiții, dacă în următoarea perioadă sprijinul occidental pentru Ucraina nu va depăși faza retorică, noul președinte ucrainean Piotr Poroșenko va fi obligat să joace de unul singur împotriva Kremlinului.

 Noua strategie americană la Marea Neagră

Așadar, Statele Unite au adoptat o nouă strategie la Marea Neagră centrată pe România, Polonia și Turcia. De data aceasta, extinderea dialogului diplomatic americano-turc vizează identificarea unei contraponderi strategice flotei marine ruse staționate la Sevastopol. Desigur că turcii sunt interesați să nu transforme Marea Neagră într-o zonă a turbulențelor geopolitice, ceea ce altfel ar afecta grav proiectele energetice demarate. În plus, Turcia este interesată în menținerea statutului de membru al clubului occidental și stat de importanță strategică pentru securitatea aprovizionării cu energie a Uniunii Europene.

Blocarea proiectului „South Stream” nu a reprezentat altceva decât primul pas al strategiei dezvoltate de SUA în regiune. Semnalul a fost lansat de președintele american în cadrul vizitei sale întreprinse în Polonia. Slăbiciunea Rusiei este prețul mondial al hidrocarburilor și Washingtonul poate provoca mari „dureri de cap” Moscovei inundând piața mondială cu petrol. Momentan Rusia se focalizează pe conflictul din Ucraina, însă marea provocare este redeschiderea dialogului dintre SUA și Iran, o altă sursă majoră de energie. Totodată, și petrolul irakian și-a creat propria nișă pe piața internațională a energiei, iar Libia își pregătește și ea calea de acces pe această piață. Schimbarea mediului strategic regional din zonă va împinge Rusia să adopte măsuri preventive de reducere a propriei vulnerabilități energetice – pe termen scurt se vor identifica noi rute alternative de furnizare a gazelor, iar pe termen lung se mizează pe reducerea dependenței economice față de fluctuațiile prețurilor la hidrocarburi prin diversificarea propriei economii.

Nicolae Țîbrigan este licenţiat în Sociologie la Universitatea din Bucureşti, absolvent al masterului de Studii de securitate din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. În prezent este înscris la Şcoala doctorală de Sociologie. Are experienţă în domeniul realizării proiectelor europene, participând la numeroase iniţiative de voluntariat atât în Republica Moldova cât şi România. Începând cu 2013 este colaborator al revistei Foreign Policy România şi asistent de cercetare la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române.