De ce extinderea NATO nu e un garant al democrației ?

January 22, 2016

Gordon Hahn – Mountain View, USA

Introducere

Oficialii și analiștii occidentali, în special adepții doctrinei NATO, au tot susținut mereu printre altele că Moscova nu are niciun motiv să se teamă de extinderea NATO la granițele sale. Și lucrurile așa păreau – Rusia nu era o țintă directă, cel puțin până la criza din Ucraina. Însă chiar și acum ei insistă că securitatea națională a Rusiei nu este afectată de expansiunea de-a lungul granițelor sale a celei mai puternice alianțe militare din lume. Extinderea NATO, de fapt, este declarată a fi o sursă de stabilitate și o garanție de securitate națională a Rusiei, deoarece extinderea unei zone de securitate pentru democrațiile occidentale reduce teama în Europa de Est și, prin urmare, consolidează pacea atât pentru Europa cât și pentru vecinii săi răsăriteni. Aceste afirmații, în afară de a fi înșelătoare, tind, de asemenea, să se împotmolească pe un teren teoretic șubred, susținut cu argumente empirice.

În ciuda presupunerilor Vestului, democrația nu este o stare permanentă odată ce este consolidată. Prin urmare, afirmația că NATO crează o zonă de securitate prin extinderea unei alianțe militare și democratizarea statelor membre este nefondată. Acesta este fondul teoretic într-un context în care pe termen lung Rusia dar și multe alte state au perceput extinderea NATO ca o potențială amenințare pentru Rusia, în condițiile în care interesele Moscovei nu au fost luate în considerare, și în lipsa în primul rând a unei propuneri de aderare a Rusiei la NATO.

Două elemente esențiale și interdependente ale politicii externe americane sunt: (1) extinderea NATO nu are ca scop, și nu amenință Rusia și (2) democrațiile, conform teoriei “păcii democratice”, nu merg la război una contra alteia; prin urmare, răspândirea democrației este un interes menit să asigure securitatea națională a SUA. Aceste două elemente sunt interdependente pornind de la ipoteza că extinderea NATO înseamnă simultan și extinderea “comunității democrațiilor”, prezumând că astfel se exclude posibilitatea unui război în spațiul pe care se extinde alianța nord-atlantică.

Rusia este în mod natural suspicioasă de rele intenții, având în vedere numeroase și repetate acțiuni de invadare a Rusiei de către statele occidentale. Al doilea element este, în fapt, o ipoteză cu un prea mic “N’- număr de cazuri valide – pentru a fi considerată o regulă în funcționarea politicii mondiale. Teoria ”păcii democratice” depinde în permanență de intențiile/interesele statelor după ce și-au consolidat democrația. După cum remarca la un moment dat fostul secretar de stat american, George P. Schultz, statele ar trebui să se bazeze în strategiile lor de politică externă și de securitate națională nu pe intențiile altor actori din sistemul internațional, ci mai degrabă pe capacitățile lor interne. Cu alte cuvinte, atunci când un actor internațional – fie că este vorba de un stat, o alianță, sau o entitate non-statală – deține importante capacități militare și de altă natură, el constituie automat o amenințare. Intențiile bune/rele ale acestuia nu ar trebui să fie un referențial de bază în creionarea politicilor de securitate națională, regională etc. Deoarece dacă puterea sa militară sau economică rămâne constantă, în timp ce statul respectiv regresează de la democrație spre autoritarism, intențiile inițial benigne devin rapid maligne, și o relație bilaterală poate trece de la curtoazie la amenințări, iar puterea sa (care a constituit doar un pericol latent ce nu ridica mari semne de îngrijorare) se operaționalizată și devine o amenințare în acțiune.

Istoria ne arată că democrația poate fi la fel de efemeră ca prognoza vremii. Statele, în procesul de democratizare, pot experimenta dificultăți economice, pot fi afectate de conflicte sociale (interetnice și interconfesionale) sau pot fi presate de amenințări externe. Oricare dintre acestea pot submina chiar democrațiile consolidate îndelung, ca să nu mai vorbim despre democrațiile recente și cele aflate pe drumul importului de democrație. Nu e nimic senzațional să vedem cum un stat democratic – sau pretins democratic – se înscrie pe drumul spre autoritarism. Grecia și Roma antică, republica de la Weimar, și acum chiar state membre NATO precum Turcia și Polonia sunt doar câteva exemple.

Turcia – membrul bolnav al NATO

Turcia a fost condusă într-o direcție greșită pentru mai bine de un deceniu, și a experimentat patru lovituri militare de stat înainte și după revoluția lui Kemal Attaturk. În ultimul timp, sub regimul condus de Tayyip Erdogan și partidul său Justiție și Dezvoltare (JDP), Turcia a devenit un stat represiv, corupt și islamist din punct de vedere ideologic. Atitudinea represivă asupra dreptului la liberă exprimare și atacurile asupra libertății presei au trimis zeci de jurnaliști la închisoare. Cea mai recentă ”performanță” a lui Erdogan în acest sens îl vizează pe editorul și jurnalistul unei publicații de mare tiraj din Turcia care a avut curajul să scrie despre legăturile dintre fiul lui Erdogan și petrolul Statului Islamic sau transferul de arme al oamenilor lui Erdogan către fracțiunile de rebeli din Siria ce luptă împotriva regimului Assad. Erdogan a refuzat autonomia kurzilor și permite organele sale militare și de securitate să efectueze zeci de atacuri brutale asupra satelor kurde. Corupția și corupții au prosperat în jurul lui Erdogan și al partidului său, în ciuda protestelor populației din Ankara și din alte orașe importante din Turcia.

Sub presiunea generată de apariția în regiune a unei mișcării revoluționare jihadiste cu pretenții globale, plus  cvasi-islamista mișcare de opoziție a lui Gulen, Erdogan a demonstrat un sprijin din ce în ce mai manifest pentru elementele radicale, inclusiv Hamas și – mai recent – grupările de opoziție siriene, afiliate Al-Qa`ida, cum ar fi Jabhat al-Nusra și alte grupări jihadiste care luptă împotriva regimului Assad în Siria, cumpără petrol de la Statul Islamic, au centre de formare a luptătorilor altor grupuri jihadiste și fac trafic de armament. Turcia este, prin urmare, principalul punct de tranzit terorist pentru frontul jihadist sirian și irakian, și Ankara nu a făcut nici un pic de efort pentru a înțelege ce-i mână în luptă pe unii jihadiști foarte cunoscuți în lumea islamică, în Europa, Rusia sau oriunde în altă parte în Eurasia unde s-au refugiat sau se află în tranzit spre alte destinații. Erdogan a atacat forța cea mai eficientă ce luptă împotriva lor, gruparea kurdă Peshmerga din Irak și Siria, și a ales să doboare un avion de vânătoare rusesc din cauza intervenției Moscovei de partea regimului Assad în Siria. Mai pe larg în politica externă, Erdogan a efectuat o politică naționalistă, neo-otomană, în încercarea de a maximiza influența turcă în teritoriile ce au aparținut anterior Imperiului Otoman, în principal în rândul popoarelor vorbitoare de turcă din Siria către Uzbekistan. Nici una dintre politicile reacționare lui Erdogan nu a fost sancționată de la Washington sau Bruxelles, deși imaginea murdară a regimului Erdogan se răsfrânge astfel și asupra acestora.

Ecouri din Polonia lui Pilsudski

Acum Polonia urmează calea pavată de pacientul bolnav al NATO la care am făcut vorbire anterior. După ce la sfârșitul Războiului Rece, în 1997, a fost una dintre primele trei țări invitate să adere la statutul de membru NATO, în ultimele săptămâni Polonia sub conducerea Partidului Legii și Dreptății (PiS) lui Jaroslaw Kaczynski, a subordonat cea mai înaltă instanță din Polonia a ramurii executive și președinția lui Andrzej Duda, ceea ce înseamnă o încălcare brutală a principiul democratic de bază al separării puterilor.

Jaroslaw Kaczynski, liderul Partidului Dreptate și Justiție, și PM Beata Szydlo

Guvernul Szydlo a naționalizat mass-media publică, punând libertatea de expresie sub controlul statului, și a rescris legea serviciului public, pentru a permite numirile politice până la cel mai înalt nivel al instituțiilor statului. Noua conducere a adoptat, de asemenea, retorica naționalistă din ce în ce mai agresivă pe o serie de probleme cum ar fi problema imigrației sau centralizarea la Bruxelles a deciziilor de politica externă a statelor membre ale UE. Cele mai multe elemente radicale caută deja o soluție de retrocedare către Varșovia a teritoriilor foste poloneze din vestul Ucrainei. Alții, dimpotrivă, ar prefera o implicare mai agresivă a NATO pentru a contesta interesele rusești în Ucraina și în regiune.

Există un precedent similar în politica Poloniei ? Istoricii sigur își amintesc că după primul război mondial și câștigarea independenței, Polonia a făcut un viraj ascuțit departe de democrație spre un stat militarist sub regimul ultra-naționalist al mareșalului Pilsudski Josef. Recent, cei veniți acum la conducerea Poloniei par a face un alt prim pas în această direcție, ceea ce, aș dori să subliniez, în perspectivă pe termen lung poate contribui la instabilitatea tuturor statelor din regiune.

Acestor aspecte li se adaugă violențele recente asociate invaziei de refugiați în Europa, secondate de consolidarea curentelor naționaliste și chiar a partidele ultra-naționaliste din Europa. Angajamentele față de democrație ale acestor partide variază de la puțin spre zero, generând astfel riscul unui regres general european spre autoritarism. Prin urmare, dacă cineva cumpără ipoteza păcii democratice, apoi state precum Turcia și Polonia își exibă agresivitatea autoritaristă și se folosesc pentru asta de apartenența la NATO, tendința certă este de creștere a probabilității unui conflict între NATO și alți actori internaționali – cel mai probabil dintre toate, Rusia.

Concluzie

După cum se poate vedea extinderea NATO nu garantează în mod necesar creșterea democrației și, foarte probabil, nici măcar o democrație permanentă a statelor membre. Spre deosebire de liderii vestici, în principal de americani, factorii de decizie din Rusia au o perspectivă pe termen lung, atât înainte cât și înapoi în timp.

În plus, atât Turcia, cât și Polonia, au un lung șir de conflicte cu Rusia. Au existat în istorie nu mai puțin de zece războaie ruso-turce. La începutul secolului al 17-lea, Polonia a devenit primul stat occidental care a pregătit o invazie a Rusiei. Polonezii au fost urmați de Franța lui Napoleon și Germania lui Hitler, fără a mai lua în discuție toate prevederile și clauzele Pactului Ribbentrop-Molotov și consecințele acestuia.

Astfel, nu a fost și nici nu este realist că apartenența la NATO (și UE, în subsidiar) reprezintă o garanție de democratizare, iar în statele care s-au alăturat NATO și UE ar fi soare și parfum de trandafiri. Cum nu există nici o garanție că nu vor exista nici conflicte de interese între Est și Vest. Într-adevăr, chiar politica de extindere a NATO (cel mai puternic sustinut de Varșovia) a ajutat la crearea crizei din Ucraina și a războiul civil din regiunile separatiste din estul țării, fapt care a adus Rusia și NATO în pragul conflictului. Extinderea terorismului islamic ca urmare a ”Primăverii arabe” au pus Rusia și Alianța Nord-Atlantică pe calea unei potențiale dispute, în care un punct focal îl deține rolul Turciei în Siria și Irak (doborârea avionului rus de luptă a făcut vizibilă o deja latentă stare de conflict între cele două state).

Riscul perpetuu de ciocnire (între state sau blocuri de state) creat de interesele concurente nu poate fi evaluat corect fără a ține seama de interesele și percepțiile Rusiei față de extinderea NATO până la granițele sale. În contextul actual, confruntarea pare inevitabilă. Colapsul politicilor sociale, economice și de securitate în Europa accelerează riscul de conflict NATO – Rusia, cu războaie proxy deja în curs de desfășurare în Ucraina și Siria. Dacă apare un conflict direct în Europa, punctele susceptibile să ia foc primele sunt Polonia și / sau Turcia.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new