Drama ucraineană: când populismul ucide

January 29, 2014

Tatiana Jukova – Moscova

“Zilele dictatorului Yanukovici sunt numărate” – se bucura publicul occidental, urmărind fluxul de știri proaspete din Ucraina și mai ales comentariile analiștilor băștinași. “Trădătorul Yanukovici își vinde țara Occidentului”, deplâng soarta ucrainenilor cercurile patrioților naționaliști din Rusia. Ambele părți greșesc enorm în calculele lor, uitând că literatura ucraineana niciodată nu s-a dovedit tare la capitolul dramei. Burlescul, schimbarea rapidă a măștilor însoțită cu multe șuturi în fund și bătăi reciproce – acesta este genul care a evoluat cel mai bine la ucraineni (drept dovadă este faima de care se bucură Gogol din secolul XIX și până în prezent).

Cine îl etichetează pe Viktor Yanukovici dictator, jignește vădit memoria tuturor dictatorilor lumii. Un dictator este, așa cum ne explică dicționarele, un “conducător de stat care dispune de puteri politice nelimitate”. O fi președintele țării, care nu poate înlătura din centrul capitalei sale niște corturi cu protestatari și baricadele lor, fără să aștepte adoptarea de către parlament unor legi restrictive (dar nici după asta, de fapt, nu poate), un dictator? Ce fel de dictator este conducătorul țării, care ține forțele de poliție zile întregi sub bombardamentul sticlelor umplute cu cocteilul Molotov, fără să le dea ordin să atace, și îi lasă pe miniștrii guvernului și pe șefii administrațiilor regionale să se descurce singuri cu protestatarii ce le atacă sediile? O fi comun dictatorilor să rabde timp de două luni protestele în stradă fără să recurgă la aplicarea măsurilor mai drastice decât un raid nereușit al poliției asupra corturilor în noapte? Se limitează dictatorii, dacă se hotărăsc să recurgă la forță militară, cu împușcarea anonimă a două persoane – o măsură tocmai bună pentru creșterea gradului de indignare în rândurile insurgenței? În plus, “dictatorul” Yanukovici n-a reușit să termine nici primul său mandat prezidențial, iar alegerile prezidențiale urmează să aibă loc peste un an, și nimeni până acum nu se îndoia că ele o să aibă loc. Îndoieli aveau loc doar la capitolul capacității lui Yanukovici să ocupe și a doua oară fotoliul prezidențial, ratingul său fiind tot mai scăzut. Așadar, opoziția pro-europeană avea șanse solide să preia puterea peste un an și să ducă Ucraina spre EU fără să strice caldarâmul, să dărâme statui și să arunce cu cocteiluri Molotov în poliție.

Desigur, sunt date și alte explicații ale termenului. De pildă, domnul David Kramer de la Freedom House susține, în interviul acordat ziarului “Ukrainskaia Pravda”, că sunt posibile cazuri, când un președinte ales poate să-și piardă legitimitatea sa în timpul termenului. În opinia sa, alegerile prezidențiale din 2010 au fost legitime, însă “comportarea de azi a lui Yanukovici l-a dus la pierderea acestei legitimități”. Însă comportarea lui Yanukovici față de protestatari nu prea diferă de ceea ce au făcut în ultimii ani și vor face în condiții similare autoritățile altor țări. Diferența constă în faptul că în cazul ucrainean insurgența a fost declanșată de refuzul lui Yanukovici de a semna acordul de asociere cu UE, după ce opoziția a considerat că el nu mai este demn de fotoliul prezidențial.

Într-adevăr, este logic, ca o crimă evidentă sau trădarea intereselor țării sunt incompatibile cu îndeplinirea funcției de conducător al statului. Cel puțin teoretic. Dar este la fel de clar că refuzul de a semna un tratat extern nu constituie o crimă în sine. El poate fi considerat ca atare doar în cazul dacă liderul politic, făcând acest pas, a pus interesele personale mai presus de interesele țării, aducând prejudiciu celor din urmă. Dar dacă privim mai atent la situația creată înaintea Summitului de la Vilnius, nu găsim nici o dovadă că reîntoarcerea bruscă a lui Yanukovici spre partea Moscovei era spre interesul său. Dimpotrivă, cu acest pas el și-a spulberat propriile sale speranțe electorale că prin apropierea de UE el va reuși să câștige simpatiile regiunilor vestice, care ultima oară au votat preponderent cu Yulia Timoșenko și naționalistul Tiagnibok. Nu este vorba nici de vreun șantaj personal din partea Moscovei, la care ar fi cedat Yanukovici – Rusia n-a amenințat elitele ucrainene cu sancțiuni personale (ceea ce, în schimb, au făcut diferite cercuri în blocul euroatlantic). Presiunea, care l-a făcut pe Yanukovici să cedeze Rusiei, venea din interiorul țării. Așteptări naive că Ucraina poate să plece în tabăra europeană, păstrând toate privilegiile în relațiile ei cu Rusia, s-au dovedit deșarte. Moscova n-a inventat sancțiuni speciale, ea pur și simplu a amenințat Ucraina că va fi tratată de acum înainte în relațiile economice și comerciale nu ca un partener apropiat, ci ca o țară europeană oarecare, cu suspendarea tuturor înlesnirilor din trecut. Și anume teama actorilor economici ai țării privind consecințele posibile pentru business-ul lor l-a făcut pe Yanukovici să evite semnarea acordului.

Acest șantaj a fost resimțit mai ales în regiunile estice, unde se concentrează industria grea a Ucrainei, care a păstrat multe legături cu economia Rusiei în care era integrată încă din vremurile URSS – și care în 2010 au constituit baza electorală a lui Yanukovici. În plus, condiția adaptării regulamentelor tehnice la standardele UE, prevazută în acordul de asociere, scotea în mod automat producția industrială ucraineană din piața rusă, fără să ofere garanții de intrare pe alte piețe, iar unele cerințe erau practic irealizabile din punct de vedere financiar, precum schimbarea ecartamentului căilor ferate de la 1520 mm (standardul rus) la 1435 mm – ceea ce ar cere investitii uriașe și pentru refacerea drumurilor, și pentru schimbarea utilajelor la uzinele ucrainene care produc vagoane și locomotive. Intrebări asemănătoare erau puse și de experți din domeniul agricol. Dacă Ucraina se adaptează la standardele europene în privința folosirii soiurilor de culturi agricole, ce face ea cu culturile selecționate și adaptate pentru condițiile ei de-a lungul anilor, doar în timpul URSS  țara era un centru important de agricultură? Cel mai probabil avea să le arunce la gunoi – nefiind un membru al UE, Ucraina nu poate spera vreodată să influențeze directivele și politicile europene.

Desigur, aceste întrebări erau bune de pus cu mult timp înainte, când se făcea prima redactare a acordului. Însă dezbaterea condițiilor asocierii a fost înlocuită de propaganda oficială masivă, menită să demonstreze că Ucraina intră în spațiul civilizației europene în mandatul lui Yanukovici. In locul analizei condițiilor aderării, presa ucraineană expunea populației datele ademenitoare despre dezvoltarea socială și economică a UE, creând speranța că, după semnarea acordului UE – Ucraina, se vor mări substanțial pensiile, tineretul va putea călători și lucra liber în Europa șa md. Iar în ceea ce îi privește pe oligarhii ucraineni, ei, deprinși să facă afaceri după cuvânt, și nu după lege, n-au dat prea multă atenție documentului, crezând că vor intra mai ușor pe piețele europene, păstrându-și pozițiile și pe piața Rusiei și a Kazahstanului. Proiectul acordului a fost citit atent doar la Moscova, proiect de care s-a și folosit Putin în ultimul ceas. Doar că lumea amăgită de minciună și trădarea speranțelor ei a ieșit în stradă și a început să-și reverse năduful adunat de mai multi ani de supraviețuire într-un stat cu economia șubredă și pătrunsă de corupție.

Așadar, în Ucraina asistăm la povestea prostiei și incompetenței conducerii țării și a elitelor, multiplicată cu o tonă de corupție și populism politic. Să nu uităm că înainte de a deveni pro-european, Yanukovici a abordat lozinci de reorientare spre Rusia, și cu ajutorul lor a învins la alegerile prezidențiale, el fiind atunci singurul candidat vădit pro-rus, care chiar a promis un statut egal limbii ruse. Pe urmă, el a sacrificat aceste așteptări ale susținătorilor săi, crezându-i loiali pentru totdeauna și căutând simpatiile electoratului pro-european care a rămas orfan după condamnarea Yuliei Timoșenko.

Acum Yanukovici plătește pentru dubla trădare: nu-l mai crede nimeni, iar hotărârile se iau în alte părți: naționaliștii din mișcarea ultraradicală “Sectorul Dreptei” vine la Yanukovici cu ultimatumuri privind demisia guvernului, reprezentanții puterilor occidentale sunt în plin proces de consultări cu oligarhii Firtaș și Ahmetov, evacuarea sediului Ministerului de justiție o ordonă protestatarilor ambasadorul SUA la Kiev (după ce șefa ministerului a amenințat… iritată cu instituirea în țară a stării de urgență din propria inițiativă), ministrul energiei dă ordin celor din serviciul de pază la uzinele nucleare și hidrocentrale să tragă în caz de atac, în vest comitetele revoluționare ordonă funcționarilor din organele administrative acaparate să vină la lucru, iar în regiunile estice guvernatorii și primarii adună populația, cu succes chiar, ca să apere orașele de “fasciștii din Lvov”. Toate aceste aspecte sesizate se intersectează și se reunesc ca într-un spectacol de comedie populară, și din gălăgia generală se deslușesc cel mai tare împușcăturile ce răsună din sediul ministerului agriculturii acaparat de insurgenți, unde două formațiuni de naționaliști radicali au pornit disputa politică între ei – și mai din depărtare, vocile economiștilor discutând despre soarta creditului de 15 miliarde de dolari din partea Rusiei si posibilitatea creditării țării la Fondul Monetar International. Iar Consiliul Federației (Senatul) Rusiei a adoptat în 29 ianuarie o declarație, în care a avertizat sec: criza din Ucraina va avea consecințe grele “pentru poporul ucrainean, statalitatea și integritatea teritorială a Ucrainei”. Spre deosebire de ucraineni, rușii nu prea prețuiesc genul burlesc. Lor le plac mai mult romanele monumentale și dramele serioase.

Photo: Liviu Iurea

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new