Duelul ”axelor”

March 8, 2015

Adrian Severin

O declarație a Președintelui Klaus Johannis dar mai ales un punct de vedere exprimat de noul director al SRI (numit, pare-se – vai,vai! – fără „consultarea” protectorului transatlantic), Eduard Helwig, sugerând că „Axa Washington-București” ar trebui să treacă prin Berlin iar nu prin Londra, a devenit „lung prilej de vorbe și de ipoteze” pe malurile Dâmboviței.

Ex președintele Traian Băsescu (încă sperând că dispeceratul strategic american îl va băga în triajul DNA pe o altă linie decât cea pe care a fost dirijat ex premierul Adrian Năstase), ex consultantul Guvernului Majestății Sale britanice în Macedonia și ex mentor al ex-Excelenței Sale Mark Gitenstein, amasadorul SUA la București, Monica Macovei (în mod legitim împărtășind visul de aur al tuturor spionilor care speră să aibă un cuvânt de spus în organizarea contra-spionajului din țările în care operează) precum și mai mulți ex-consilieri prezidențiali (altminteri oameni competenți, inteligenți și onești dar suferind de lipsa de discernământ aferentă unei gândiri unidimensionale care reduce totul la axe și la puterea militară) au sărit să denunțe schimbarea de orientare în politica externă a României prin abandonarea parteneriatului strategic cu Marea Britanie și prin subordonarea parteneriatului strategic cu SUA priorităților politice – se subînțelege rusofile – ale Germaniei.

Așa a început un adevărat „duel al axelor” în ceea ce ține loc de analiză strategică românească. El vorbește despre lipsa de profunzime și de sofisticare a unei concepții politico-diplomatice altădată nuanțată, subtilă și multivectorială. Lumea post-bipolară caracterizată, cel puțin pentru o vreme, înainte de a se prăbuși în haosul multipolarismului asimetric, de unipolarism, a bridat, se pare, diplomația românească unidimensională.

Această nouă școală de gândire diplomatică („Școala de la Cotroceni”, căci în Aleea Alexandru nu a mai rămas decât un azil de birocrați ai diplomației), punându-se necritic la remorca diplomației americane i-a copiat servil forma fără să îi asimileze fondul, i-a preluat gestica fără să îi înțeleagă valorile, i-a papagalicit retorica fără să îi pătrundă logica. Dispariția unei gândiri strategice proprii a condus, pe cale de consecință, la pierderea capacității de a raționa strategic și, deci, de a face distincție între ceea ce este strategic și ce nu. În atari condiții strategic nu mai este interesul ci doar partenerul iar partenerul este strategic în măsura în care este puternic dar mai ales în măsura în care puterea lui impune supunerea noastră sau chiar fără o impune, ne-a determinat să i ne închinăm benevol. Dizolvarea identității proprii (fără de care nu mai ai interese strategice proprii), prin subordonare și mimetism servil, în identitatea partenerului zis strategic, îi duce pe reprezentanții acestei școli a „diplomației unilateralismului integral” în situația de a raționa – sau mai precis a reacționa – doar în termenii puterii brute pe care nu o posedă (adică ai unei puteri totodată nude și vide), netemperați de sentimentul responsabilității specific celor care o posedă și deci o pot exercita efectiv cu riscurile aferente.

Atâta timp cât „puterea” este unidimensională limitându-se la expresia forței brute, “securitatea” este la rândul ei percepută unidimensional, ea privind doar raporturile militare. În același timp și sub același raport “alianțele” sau “acordurile” referitoare la această securitate unidimensională, definită prin referire la partenerul evaluat unilateral în funcție de parametrul puterii brute (militare), devin și ele unidimensionale, în sensul că nu pot fi decât “strategice”. Or, există și securitate economică, socială, de mediu, culturală etc, după cum alianțele pot fi conjuncturale sau dedicate unui scop precis determinat, cu caracter tactic.

Concepția unidimensională este cea care l-a dus pe fostul Președinte Băsescu la ideea eșuată a „Axei Washington-Londra-București”. Constatăm astăzi, ceea ce este și mai grav, că o atare concepție nu a fost numai a sa ci a unei întregi generații tinere (sau oportunist „reîntinerite”) de „experți”, „analiști” și „consilieri” plecați, vorba unui poet proletcultist, „la școli înalte (evident euro-atlantice – nn) direct de pe ogoare” (ogoarele tranziției noastre confuze, ezitante și neterminate de la dictatură la libertate) și reveniți în țară, spre a parafraza un vers eminescian, ca să amețească norodul cu dogma lor de oaie creață. În fine, cel mai trist este să vedem că o mare parte a poporului român, care cu tradițiile sale antropologice autoritare și egalitare pare a nu putea performa decât sub presiune și numai atunci când îi este rău, a rezonat pozitiv la asemenea idei și abordări.

Așa se explică faptul că în ultimul deceniu România a căutat aproape exclusiv soluții de forță pentru garantarea externă a securității sale, fără a băga de seamă că aceasta este amenințată cu precădere de agresiunea economică, mediatică, informativă și justițiară. În plus ea a căutat să se apere prin mijloace convenționale împotriva unor pericole neconvenționale, sporindu-și astfel insecuritatea prin inadecvare.

Iată de ce a stabili parteneriate strategice în care elementul militar este secundar sau chiar inexistent nu este deloc rău. Cu atât mai mult cu cât parteneriatele nu sunt neapărat exclusive, ele putând fi, în anumite condiții care să nu ridice probleme ținând de conflictul de loialități, complementare. Întrebările se leagă de existența reală a unor interese strategice convergente, complementare sau compatibile.

Conceptul de “axă” – idiferent de conotațiile negative pe care termenul le evocă din rațiuni pur istorice – implică, într-adevăr, o relație strategică. Problema relației româno-germane, ca și aceea a relației româno-britanice – și aș adăuga chiar și a relației româno-ruse – este că între interesele strategice ale României (atâta Românie cât mai există) și cele ale națiunilor menționate ca potențial partener strategic, nu există congruență. Or, în lipsa solidarității de interese strategice nu se poate concepe și naște un parteneriat strategic viabil.

În 1990, ca vice-prim ministru și ministru al reformei, am încercat să pun bazele unui parteneriat strategic cu UK. Am efectuat atunci – în condițiile izolării internaționale a României consecutive evenimentelor din Piața Universității și mineriadei din iunie 1990 – o vizită extraordinară la Londra. Ambasador era Sergiu Celac iar eu eram, se pare, singurul oficial român de rang înalt cu care britanicii acceptaseră să se întâlnească oficial. La întâlnirea avută cu ministrul de externe britanic, Sir Douglas Hurd, căruia îi explicasem că România este la extremitatea est-europeană o insulă de occidentalism latin într-un ocean de orientalism slav, tot așa cum UK era la extremitatea vestică a continentului o insulă anglo-saxonă într-un ocean euro-american, și că pe această bază ar trebui să construim o relație specială menită a stabiliza echilibrul de putere în Europa, îmi spusese: “Sunteți un om care știe să apere foarte bine cauza țării lui. De acum încolo când ne vom gândi la România ne vom aminti de discuția noastră de astăzi”. Peste circa un an, ambasadorul britanic la București, Michael Atkinson, declara: “Vizita dlui Severin la Londra (petrecută în furtuna sfârșitului de domnie al dnei Margaret Thatcher – nn) a avut efectul unui spărgător de gheață; de atunci poziția țării mele față de România nu a mai avut nici o asemănare cu ceea ce fusese înainte.” Lucrurile au mers pe acest făgaș dar nu s-a putut ajunge la destinația dorită nu din motive subiective ci obiective. Putem fi “rude” strategice cu UK numai în virtutea relației de “rudenie strategică” a britanicilor cu americanii. Dincolo de aceasta interesele noastre strategice rămân mult prea depărtate unele de altele. Din păcate.

La fel se punte problema cu Germania. În 1997, ca vice-prim ministru și ministru de externe am încercat din toate puterile să realizez un parteneriat strategic româno-german. Nu a ieșit. Nu pentru că unii sau alții, la București sau la Berlin, nu au dorit-o. A fost destulă bunăvoință dar Germania nu a reușit să identifice o bază comună pentru o legătură de factură strategică. Pentru a o avea România ar fi trebuit nu doar să își transpună interesele în alt cadru și să le redefinească în consecință, ceea ce ar fi fost acceptabil, ci pur și simplu să renunțe la ele până la punctul renunțării la propria identitate. Or, “aiasta nu se poate!” Nu cred că situația s-a modificat radical de atunci.

Pentru Germania esențial rămâne să evite atât confruntarea cu Rusia cât și dominația rusească asupra Europei. Concilierea acestor două obiective adesea contradictorii este pentru ea un principiu strategic fundamental. Posibilitatea ca el să fie atins prin sacrificarea națiunilor situate în vecinătatea comună a celor doi protagoniști regionali este evidentă. După cum tot evident este că Berlinul nu poate pune în pericol un asemenea obiectiv subsumându-l unui parteneriat strategic cu Bucureștiul. O cooperare aprofundată româno-germană este, deci, necesară și fezabilă din perspectivă românească dar un parteneriat strategic, deocamdată, nerealist. Nerealist nu doar pentru că nemții nu vor trimite armata să ne apere de ruși ci pentru că ei ar putea fi interesați să ne abandoneze influenței ruse spre a păstra influența asupra Poloniei. Un astfel de parteneriat ar deveni posibil într-un alt context și anume dacă, renunțând la ideea Europei germane, Berlinul ar îmbrățișa ideea Germaniei europene și ar căuta în România un partener întru realizarea proiectului strategic al unei democrații transnaționale europene.

Pe de altă parte, SUA nu acceptă ca vreunul dintre actorii europeni (în special Rusia și Germania) să domine Europa și pe cale de consecință să controleze evoluțiile în spațiul euro-atlantic și în cel euro-asiatic dereglând echilibrul strategic al lumii. În acest efort strategic Washingtonul este obiectiv obligat să se sprijine pe state precum Polonia, Turcia și România. Pe de altă parte, nedorind să se implice direct în concursul geo-strategic decât în situații de strictă necesitate, Washingtonul este obiectiv interesat să consolideze capacitatea de autoguvernare și de rezistență a amintitelor națiuni. Că politica americană concretă poate evolua din greșeala liderilor de moment pe alte căi este adevărat. Bazele parteneriatului strategic rămân, însă, acolo.

În atari condiții, despre ce parteneriat strategic – respectiv despre ce „axă strategică” – cu Marea Britanie sau cu Germania vorbim? Faptul că am iscălit o hârtie cu un guvern britanic, pe care am botezat-o pompos ca fiind „strategică”, nu înseamnă absolut nimic; decât, eventual, un motiv de confuzie pentru români și de ostilizare a puterilor terțe iritate de atlanticismul britanic. Să nu uităm că acum câțiva ani, într-un moment de nervozitate a Președintelui Băsescu, provocată de nefuncționarea „Axei Washington-Londra-București”, acesta a stabilit cu Nicolas Sarkozy (un șef de stat francez, este drept, mai atlanticist decât alții dar mai cu seamă doritor să facă din Franța liderul militar al UE) un parteneriat strategic româno-francez. Lipsit de bază strategică reală acesta a sucombat în câteva săptămâni confruntat cu incapacitatea pieții române, ocupate deja de alții, de a satisface ambițiile economice ale Parisului, ca și cu lipsa de interes a Franței de a acorda românilor dreptul la libera circulație în UE și intrarea pe piața franceză a muncii.

În 1997 s-a observat că singurele parteneriate ale României care – dincolo de clarviziunea sau de miopia liderilor politici ai momentului – aveau în acel moment vocație strategică erau cele cu Polonia și Ungaria (cu relevanță locală), Italia (cu relevanță regională europeană și euro-atlantică), SUA și China (cu relevanță globală). Spre construcția acestora s-a îndreptat diplomația română. Lor li s-au adăugat o serie de trilaterale strategice, în special cu caracter regional, de asemenea limitate în număr. Nu că subiectiv nu s-ar fi dorit mai multe dar nu existau condiții obiective pentru ele.

În timp, evoluțiile geo-politice pot schimba conținutul intereselor strategice ale statelor și, pe cale de consecință, apar premise pentru alte parteneritate strategice. În acest sens dinamica intereselor se reflectă în dinamica alianțelor făcând ca partenerii strategici, chiar dacă, de principiu, parteneri pe termen lung, să nu fie eterni. Când, însă, toate parteneriatele sunt concepute ca strategice – dincolo de riscul intrării lor în coliziune – nici unul nu mai este strategic cu adevărat.

La ora actuală și în contextul mondial actual, singurul actor global occidental (nu complic discuția acum privind și spre Est) cu care România are interese strategice congruente este SUA. Ne place sau nu, aceasta este situația. De aceea parteneriatul strategic cu SUA (inițiat la întâlnirea cu Secretarul de Stat Marlene Albright și adjunctul acesteia, Strobe Talbott, în timpul vizitei mele din aprilie 1997 la Washington) este nu doar esențial ci și viabil.

Problema (una dintre multele) este că România își concepe strategia de politică externă exclusiv ghidată de frică: frica față de Rusia, precum și frica față de Ungaria. În toată istoria noastră, această concepție a cunoscut o singură întrerupere: anul 1997. (Atunci am formulat și o doctrină în acest sens; repede uitată mai apoi.) Or, atâta timp cât ne vom stabili strategia de teama Rusiei – o putere hard – în mod pervers (ca o aplicație prin asimilare a teoriei potrivit căreia periferia determină natura centrului) orice “axă” unind Bucureștiul cu Vestul am concepe, ea se va termina la Moscova, făcând din România o simplă haltă pe traseul înțelegerilor politico-diplomatice ale marilor actori globali.

Lucrul cel mai grav este, însă, acela – și ceea ce spun este perfect probat de „duelul axelor” în disputele politice românești din ultimele zile – că decidenții români urmăresc să câștige un război cu Rusia ca aliați ai Vestului transatlantic în loc să urmărească a clădi o pace cu Rusia ca aliați ai acelui Vest. Un asemenea război, dacă va avea vreodată loc, este pierdut pentru români înainte de a începe. Cheltuiala strategică pentru pregătirea lui ne va epuiza ca subiect al istoriei înainte ca să mai apucăm a lupta în el.

România ar trebui să conceapă întărirea securității sale în primul rând prin consolidarea economiei românești, prin sporirea coeziunii naționale, prin creștere demografică (incluzând aici și educarea superioară a talentelor sale simultan cu stimularea rămânerii lor în țară), prin elevarea respectului de care se bucură în lume iar nu prin intrarea în raporturi de vasalitate cu protectori străini și încă mai puțin prin diminuarea securității, îngrădirea sau slăbirea vecinilor săi mai mult sau mai puțin apropiați. Din atare perspectivă o Românie consolidată nu este interesată de o Rusie slabă, vulnerabilă, incoerentă și umilită ci de una puternică, stabilă și calmă, în deplină siguranță și stăpână pe nervii săi, aflată în echilibru cu o Europă politică relevantă, proactivă și ascultată, cu toate evoluînd în contextul unei ordini globale caracterizate de multipolarism simetric. Într-o astfel de lume românii au a își identifica nu puteri suzerane ci parteneri strategici compatibili, intrând apoi în legături privilegiate cu partenerii strategici ai acestora și formând astfel structuri complexe de rezistență a securității și stabilității globale.

O asemenea viziune este esențialmente multidimensională. Ea nu poate fi redusă la politica de „axă”. O politică de „axă” care, fiind inevitabil asimetrică în defavoarea noastră, ne condamnă la irelevanță și la insecuritate dacă nu chiar, în cele din urmă, la dispariție.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new