ARHIVA Power&Politics World

Este posibilă resetarea ”resetării” ?

February 25, 2013

Sergey Markedonov – Washington DC

În ultimii ani, a devenit posibil să se vorbească despre o nouă tradiție în relațiile ruso-americane – în versiunea Munchen. Reamintim că la Conferința anuală pentru politici de securitate din orașul german menționat, în 2007, Vladimir Putin a criticat dur Statele Unite, acuzându-le de intenția de a instaura o dominație globală. Deși discursul său în linii mari (fără a fi citit neapărat literal) a repetat faimosul “adio” rostit de primul președinte al Rusiei, Boris Elțîn, la summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999, mulți experți din Rusia și Occident au văzut în discursul lui Putin începutul confruntării cu Washingtonul.

Apoi discursul de la München a fost urmat de o lovitură privind extinderea NATO prin amânarea sine die de includere în rândul membrilor Alianței a Georgiei și Ucrainei, precum și de “cele cinci zile de război”, pe care unii observatori s-au grăbit să le evalueze ca fiind o reînnoire a “războiul rece”, în varianta soft. Cu toate acestea, cele mai rele temeri ale alarmiștilor nu s-au realizat, iar în 2009, în aceeași Munchen, vicepreședintele american Joe Biden a cerut o “resetare” a relațiilor dintre Moscova și Washington. În zilele noastre, mai ales după adoptarea “Actului Magnițki” și răspunsul dat Washington-ului prin “legea Dima Yakovlev” cu privire la adopțiile orfanilor din Rusia, după retragerea Rusiei din Acordul de cooperare în domeniul aplicării legii privind drogurile și posibila revizuire a regimului de eliminare a armelor de distrugere în masă, “resetarea” (atât de mediatizată de ambele părți) arată ca un proiect eșuat.

Privind relațiile dintre Rusia și Statele Unite ale Americii în ansamblu, într-adevăr, ambele părți nu se pot lăuda cu mari realizări. În acest sens nu ar fi prea multe de contabilizat, cu excepția cooperării privind Afganistanul, o anumită convergență pe “problema Iranului” și includerea pe “lista neagră” a Departamentului de Stat american a lui Doku Umarov, liderul așa-numitului “Emirat din Caucaz”. Ar trebui remarcat aici faptul că amintita cooperare pe problema afgană a început cu mult înainte de anunțarea oficială a “resetării”. Între timp, lista subiectelor pe care există, dacă nu un conflict, cel puțin seriose divergențe de opinie pare impresionantă. Aici, în principal avem poziția politică a Rusiei asupra conflictului armat sirian și obiecțiile privind implementarea scutului de apărare anti-rachetă în Europa. Un loc aparte în relațiile ruso-americane îl reprezintă Eurasia. În primul rând, din cauza asimetriei în abordările de politică externă ale Moscovei și Washingtonului. În condițiile în care securitatea SUA în Caucaz și Asia Centrală, este asociat cu un număr mare de subiecți geopolitici (Orientul Mijlociu Extins, Pakistan, Afganistan, China, Iran), pentru Rusia – spațiul eurasiatic reprezintă vecinătatea, ceea ce îi conferă un impact direct asupra situației politice interne a acesteia. Aici se confruntă interesele Rusiei cu planurile Washingtonului privitoare la fostele țări componente ale Uniunii Sovietice. Și tot aici se află ținta criticilor SUA în ce privește intențiile Rusiei de a juca un rol exclusiv în spațiul eurasiatic. Să ne amintim doar una din declarațiile recente ale fostei șefe a Departamentului de Stat, Hillary Clinton, cu privire la pericolele de “resovietizare” a acestui areal. Dar înseamnă acest război al declarațiilor că Washingtonul și Moscova refuză să-și gândească relația bilaterală pragmatic ?

Recenta reuniune a Conferinței de securitate de la Munchen, a arătat că există un real interes al ambelor părți pentru normalizarea relațiilor. Ministrul rus de Externe Serghei Lavrov și vicepreședintele american Joe Biden au discutat despre o seria de întâlniri și vizite ce urmează să aibă loc între cele două părți. Este de așteptat ca în curând să ajungă în capitala Rusiei șeful Securității Naționale a SUA, Tom Donilon, precum și un înalt oficial – adjunct al Secretarului de Stat, Rose Gottemoeller (o persoană experimentată care a condus Rusia Carnegie Center din Moscova). Nu este exclusă în acest moment o vizită la Moscova a lui John Kerry, aprobat recent pentru funcția de Secretar de Stat. Kerry în Rusia este perceput ca o persoană nouă în echipa lui Obama, care nu a făcut încă declarații dure despre politicile Kremlinului. Acest lucru conferă o speranță moderată pentru începerea unui nou dialog. Campaniile electorale au trecut, iar locul retoricii agresive trebuie luat de simțul pragmatic. În ce măsură este posibilă promovarea unei înțelegeri reciproce între Washington și Moscova, pe direcția Eurasiei, precum și asupra altor aspecte mai generale de politică? În primul rând, este evident faptul că părțile au deja un punct comun. La urma urmei, indiferent de cât de emoțional au vorbit politicienii ruși despre “Magnitski Act” și răspunsul dat Americii prin “legea Dima Yakovlev”, tema având ca obiect cooperarea NATO pe Afghanistan, prin intermediul punctului de tranzit de la Ulyanovsk nu a întâmpinat o grea opoziție nici măcar la comuniștii lui Ziuganov sau ultra-naționaliștii lui Jirinovski. Subiectul nu a fost atins, nici chiar în polemica fierbinte a declarațiilor lui Vladimir Putin însuși. Iar cu cât se apropie 2014, cu atât mai mult problema afgană va fi una de interes pentru ambele părți. Pe bună dreptate observă cunoscutul expert american și diplomat Thomas Graham, “SUA va avea nevoie de parteneri, iar alegerea este limitată – europenii au alte probleme”.

În acest context, Rusia nu arată extrem de rău ca un potențial partener pentru SUA. Dar, pentru aceleași motive, și la Moscova există o marjă de manevră nu este foarte largă. De ani de zile, în ciuda “tunetelor și fulgerelor” din mass-media, Rusia și SUA cooperează cu succes în formatul Grupului de la Minsk privind conflictul din Nagorno-Karabah. Există puncte în comun și în ce privește “problema coreeană” și pentru a asigura status quo-ul existent pentru “clubul nuclear”. Dar ar fi naiv să credem că diferențele existente pot fi depășite rapid și ușor. Eu cred că nu este doar inerția birocratică, dar în prezența “ulii” de pe ambele maluri ale Atlanticului nu se poate vorbi despre un real interes pentru un anume pragmatism al relațiilor bilaterale.

Oricum ar fi, Eurasia este teatrul cel mai important, dacă nu chiar scena de bază în “resetarea” dialogul strategic dintre cele două țări. Cred că Washingtonul ar trebui să înțeleagă că dorința de influență a Moscovei în “vecinătatea apropiată” – nu este doar un capriciu, ci vine din necesitatea de a-și asigura interesele de apărare și cheia pentru rezolvarea multor probleme interne (indiferent dacă vorbim de renașterea religioasă, migrația, relațiile inter-etnice). Și opțiunea unei țări din acest areal de a participa sau nu la proiectele de integrare ale Rusiei nu ar trebui să fie percepută de Washington ca un criteriu al democrației, sau “sovietizării” noile state independente. În Turkmenistan, de exemplu, nu există baze militare ruse. Azerbaidjanul nu are de gând să se alăture Uniunii Vamale, iar Uzbekistan nu este inclus în CSTO. Cu toate acestea, țările menționate mai sus nu par a deveni mai libere și transparente.

Dimpotrivă, aliatul de bază al Rusiei în edificarea Uniunii Eurasiatice, Kazahstanul, prin vocea președintelui Nursultan Nazarbayev, a declarat ca inadmisibilă revigorarea URSS. Rusia, cu toate acestea, trebuie să se admită că prezența SUA în Eurasia nu se datorează exclusiv dorinței Statelor Unite de a face ceva în opoziție cu Moscova, și să răspundă la post-interogare. În orice caz, dialogul și relațiile “normale” de care vorbea la Munchen vicepreședintele Joe Biden, vor fi eficiente atunci când părțile în loc de fantomele trecutului și de accesele retorice conflictuale vor începe să discute problemele reale de interes reciproc. Cum ar fi instabilitatea regională și consecințele sale pentru Statele Unite și Rusia, precum și riscurile ce decurg din conservarea tensiunilor în relațiile bilaterale . Și, desigur, Washingtonul și Moscova ar trebui să reducă “dimensiunea politicii interne” în cadrul contactelor internaționale. Didacticismul trebuie să ofere o cale de înțelegere și de respect reciproc, o modalitate de discuție rezonabilă și constructivă nu numai privitor la punctele în comun, ci și asupra vederilor divergente, de altfel, destule în NATO și CSTO.

Original file (Russian Language) can be read here.