ARHIVA Power&Politics World

Federația Rusă – Noua Doctrină Militară, o schimbare de paradigmă ?

February 7, 2015

 Gabriela Ioniță 

Modificarea  Doctrinei militare a Federației Ruse s-a făcut în acord cu decizia Consiliului de Securitate al FR din 5 iulie 2013. Versiunea finală a documentului a fost aprobată în cadrul reuniunii Consiliului de Securitate al FR din 19 decembrie 2014 și semnată de președintele Vladimir Putin pe 26 decembrie 2014.

Introducere

Centrul Național pentru Controlul de Stat al Apărării de la Moscova a găzduit pe 13 ianuarie 2015 o reuniune/teleconferință a Ministrului Apărării și personalului de comandă al Forțelor Armate din FR. În cadrul ședinței au fost discutate aspectele cheie ale obiectivelor și strategiilor destinate pentru a face față provocărilor cu care Rusia s-ar putea confrunta în anul 2015. În cadrul acestei ședințe, ministrul Apărării, Gen. Sergey Shoigu a subliniat necesitatea creșterii capacității forțelor armate naționale în toate direcțiile strategice și îmbunătățirea calității formării trupelor. El a menționat, de asemenea, că planul de apărare strategică a Federației Ruse pentru perioada 2016-2020 trebuie să fie elaborat în acord cu prevederile noii doctrine militare a Rusiei[1] – dată publicității de Kremlin la sfârșitul anului trecut (26 decembrie 2014)  și la care ne vom referi mai pe larg în cele ce urmează.

De asemenea, în cadrul reuniunii menționate au fost abordate o multitudine de probleme-cheie destinate să se armonizeze cu prevederile noii doctrine militare. A fost analizat stadiul îndeplinirii sarcinilor trasate de comandamentul suprem al FR pentru 2014[2] și au fost trecute în revistă obiectivele pentru continuarea reformei armatei în anul 2015; au fost revăzute sursele de finanțare, stadiul de dotare a Forțelor Armate cu armament modern, îmbunătățirea infrastructurii militare; comandanții din teritoriu au readus în discuție problema asigurării de locuințe și securitate socială a militarilor, în ce măsură aceasta a putut fi rezolvată în anul 2014 și care sunt obiectivele pentru anul în curs. Ministrul apărării și-a anunțat subordonații că în 2015 va continua seria de inspecții inopinate a capacității de luptă a trupelor, vor fi organizate un număr record de training-uri și exerciții militare – peste 4000 – ale forțelor ruse sau în colaborare cu partenerii din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă[3]. De asemenea, este planificat a deveni operațional cel de-al 330-lea centru de pregătire militară pentru forțele de infanterie, trupe aeropurtate și navale (în cadrul bazei militare de la Ashuluk, Astrakhanskya Oblasti), amenajarea unui nou cartier de locuințe pentru personalul militar al bazei rusești 201 din Tajikistan, crearea de centre de training pentru trupele din cadrul serviciilor speciale ale armatei.

Contextul geopolitic al adoptării

Președintele Vladimir Putin și-a pus semnătura pe noua doctrină militară a Federației Ruse în contextul crizei politice din Ucraina (metamorfozată – și cu ajutorul Rusiei – în conflict armat prelungit în regiunea estică, ceea ce a determinat o deteriorare gravă a relațiilor cu Statele Unite, Uniunea Europeană și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord), precum și a schimbărilor survenite în cadrul relațiilor internaționale și a mediului internațional de securitate. Cu toate acestea, doctrina păstrează caracteristica defensivă în ton și conținutul său[4], în ciuda unor modificări/adăugiri la prevederile doctrinei militare din 2010[5], păstrând în esență cele mai multe dintre elementele sale de bază.

Context global: Ultimul deceniu (cu o accelerare în cea de-a doua sa jumătate) a fost caracterizat de o creștere a tensiunilor la nivel internațional, generată de redefinirea intereselor economice ale marilor puteri în congruență cu interesele noilor puteri emergente. Cursa pentru exploatarea principalelor categorii de resurse (în special cele energetice – petrol și gaze) combinată cu unele erori strategice ale SUA s-a concretizat în crearea/re-crearea unor falii geopolitice și a unui climat socio-economic și politic ce a pus capăt perioadei de expansiune economică, integrare și parteneriat european care a început odată cu finalul regimurilor comuniste din Estul Europei și căderea Zidului Berlinului în 1989.

Instabilitatea socială se instalează acolo unde sistemul politic se dovedește incapabil să se adapteze la schimbări în acord cu așteptările populației. Instabilitatea și contagiunea socială se potențează eficient una pe alta. Pe aceasta au mizat și organizatorii ”Primăverii arabe”. Care a  triumfat doar pentru a sfârși la fel de dramatic din lipsă de alternative viabile de schimbare. În consecință, instabilitatea s-a propagat din nordul Africii până în Orientul Mijlociu și a germinat semințele noului val de terorism islamic, mai radical, mai determinat și mai feroce. Din acest tablou se disting două componente cu impact important asupra regiunii:

– conflictul din Siria – față de care opinia Moscovei s-a situat de la început la antipodul celei a SUA, date fiind relațiile bilaterale ruso-siriene, dar și o posibilă dorință de revanșă din partea Rusiei pentru a compensa votul din Consiliul de Securitate al ONU privind Libia, ce a adus FR ascensiunea mult râvnită în WTO dar și sfârșitul regimului lui Gadaffi, un vechi prieten și partener al Rusiei.

– ascensiunea Statului Islamic – ce a ruinat speranțele unui Iraq stabil după retragerea trupelor NATO și a devenit principala amenințare de securitate nu doar pentru Orientul Mijlociu și Apropiat ci și pentru Uniunea Europeană, dar și regiunea Caucazului aflată în sfera de influență a Rusiei.

Schimbarea tot mai rapidă a contextului internațional este o consecință a interdependențelor generate de globalizare, precum și un rezultat al unor profunde transformări politice, economice, sociale și, mai presus de toate, tehnologice, fiecare din acestea cu noile sale provocări. În condițiile în care tot mai multe state și economii emergente devin actori regionali în cadrul unor alianțe cu vocație globală, efectul acestor modificări sunt greu de cuantificat cu exactitate, deoarece sunt rezultatul unor factori încă insuficient înțeleși și ca atare cu consecințe mai greu de prevăzut și contracarat.

Context regional – Pe fondul unei Uniuni Europene slăbite economic de politicile de austeritate care nu au avut efectul scontat, ba dimpotrivă au agravat discrepanțele economice dintre state și au alimentat atitudinile eurosceptice, Estul Europei – în ciuda declarațiilor încurajatoare de la Bruxelles – este văzut/perceput ca o importantă piață de desfacere și un furnizor de mână de lucru ieftină, ce vine însă la pachet cu problemele asociate numărului mare de emigranți.  Un amalgam de îngrijorare crescândă cu privire la reducerea procentelor de creștere economică și criticile tot mai fervente cu care se confruntă corporațiile transnaționale acuzate de maximizarea profiturilor pe termen scurt în detrimentul beneficiilor sociale pe termen lung.

De remarcat faptul că:

• aspirațiile europene ale unor țări precum Republica Moldova, Ucraina sau Georgia, deși aplaudate și încurajate la nivel teoretic, sunt destul de complicat de pus în practică și sunt un generator de disensiuni chiar în rândul liderilor Uniunii Europene – aspect ce nu poate decât să bucure FR ce își dorește menținerea acestora în propria sferă de influență sau cel puțin într-o zonă gri cu influență din ambele părți (privind pârghiile economice e ușor de dedus cine ar fi în acest caz cel mai câștigat). Mai în condițiile în care vorbim de țări cu un grad ridicat de corupție la nivelul instituțiilor guvernamentale.

• amplasarea elementelor scutului anti-rachetă în România și Polonia (ca parteneri strategici ai NATO) a produs nemulțumirea deloc mimată a Kremlinului, care atenționa în 2012 prin vocea vice-premierului Dmitry Rogozin că NATO este la un pas de a trece de linia roșie ce va provoca un răspuns ferm din partea Rusiei. Iar acest pas a fost făcut în momentul debarcării președintelui Yanukovich. Răspunsul – anexarea Crimeei și alimentarea unui conflict separatist pe termen lung.

• atacul speculativ de pe piața de capital care a dus la devalorizarea gravă a rublei a avut un impact mult mai serios decât s-a constatat inițial, potențat și de sancțiunile impuse Rusiei de Occident, perioada de recuperare necesară fiind de 1 – 1½ ani conform analiștilor economici de la Moscova și reprezentanților Ministerului Economiei.

Elemente constitutive – repere și observații

Doctrina militară respectă prevederile Constituției Federației Ruse[6] și ia în considerare principalele dispoziții conținute în următoarele documente programatice: Conceptul de dezvoltare socio-economică pe termen lung al Federației Ruse până în 2020, Strategia de securitate națională a Federației Ruse până în 2020, precum și dispozițiile relevante ale Concepției Politicii Externe a Federație Ruse, Doctrina maritimă a Federației Ruse pentru perioada de până în 2020, Strategia de Dezvoltare a Zonei Arctice a Federației Ruse și alte documente strategice de planificare pe termen mediu și lung[7].

Strategia militară a unui stat se conturează în funcție de obiectivele politice ale guvernului, nivelul de dezvoltare al complexului militar-industrial și cel de modernizare a armatei, precum și misiunile specifice atribuite forțelor armate. Strategia militară la rândul său decide modul de gestionare a unui conflict (război) și rolul forțelor armate pentru asigurarea apărării statului pe termen scurt, mediu și lung. Aceasta stabilește forma, tipul, organizarea, precum și principiile teoretice de planificare a acțiunilor strategice ale forțelor armate. Aceasta, de asemenea, oferă fundamentul analitic pentru studierea teoriilor din domeniul aplicațiilor strategice, caracteristicile tipurilor de război, precum și capacitatea de a evalua capacitatea unui stat de a duce un război împotriva potențialilor inamici. Strategia militară reprezintă un cadru teoretic și un liant al unor componente din politica internă și externă, legislație, economie, istorie, știință și forțele militare.

Modificarea[8] Doctrinei militare a Federației Ruse s-a făcut în acord cu decizia Consiliului de Securitate al FR din 5 iulie 2013. Versiunea finală a documentului a fost aprobată în cadrul reuniunii Consiliului de Securitate al FR din 19 decembrie 2014. Reprezintă noua doctrină o schimbare radicală a paradigmei de securitate a Rusiei ? Cel mai probabil nu, fiind mai degrabă a adaptare din mers la evenimentele globale din ce în ce mai dinamice și fluide. Dar să nu anticipăm.

Prima și cea mai importantă modificare a documentului, față de versiunea din 2010, este – dincolo de asumarea existenței unui conflict de valori pe axa Est – Vest, un conflict ideologic în care regăsim Rusia ca depozitar și promotor al valorilor creștine ale umanității versus Occidentul decadent – specificarea clară a ideii conform căreia competiția globală (aflată în creștere) pentru resurse, piețe de desfacere etc. poate fi o sursă de conflict militar. De asemenea, doctrina din 2014 anunță că procesele de integrare economică, în unele regiuni, produc tensiuni periculoase pentru securitate, cu trimitere desigur spre cele două Uniuni – Europeană și Eurasiatică, dar și la conflictele din regiunea Asia-Pacific.

În plus, nu sunt omise amenințările de tip cyber-war, cu precădere cele ce ar putea avea ca țintă infrastructurile critice ale Rusiei. Această viziune pare a fi una asemănătoare celei din Războiul Rece, căci, avem aproape toate elementele componente: amenințări ideologice, confruntarea blocurilor militar-politice, războiul informațional. De asemenea, în doctrina din 2014, un rol deosebit este oferit regiunii Arctice, unde Rusia se va întări militar, dar în același timp va încerca să coopereze cu statele Consiliului Arctic pentru delimitarea frontierelor maritime și implementarea unor măsuri de protecție a mediului înconjurător[9]. Bunăoară, deja în ianuarie 2015 a fost formată prima brigadă tereastră arctică și urmează a fi formate forțele aeriene arctice și forțe de apărare antiaeriană. În final, o noutate importantă în cooperarea internațională este apariția BRICS-ului pe post de partener principal pentru cooperare în domeniul securității și dispariția NATO din lista partenerilor de cooperare și plasarea sa pe lista amenințărilor de securitate.

Sporirea capacităților militare ale NATO din ultimele două decenii și extinderea Alianței spre frontierele ruse a fost încă de la început percepută ca una dintre principalele amenințări externe la adresa securității statului rus, oficialii de la Moscova clamând aceasta în mod constant, obiecții ce nu au depășind însă nivelul declarațiilor politice și diplomatice, fiind considerate mai degrabă un mod de a pune presiune pe negocierile dintre Federația Rusă și SUA/UE. Garanțiile cerute constant de Rusia referitor la instalarea elementelor scutului anti-rachetă din România și Polonia s-au dovedit a fi o pretenție imposibil de satisfăcut de către Administrația de la Washington și Congresul SUA[10]. În aceste condiții și a degradării constante a nivelului de încredere între cele două părți, putem spune că nu a constituit o surpriză că extinderea NATO și întărirea capabilităților Alianței nord-atlantice în Europa au fost incluse pe lista principalelor pericole pentru securitatea și apărarea rusă. În fond, merită amintit că doctrina militară din 2010 fusese reformulată într-un context cu totul diferit de cel actual, mai exact în timpul mandatului președintelui Dmitry Medvedev (2008 – 2012) după mediatizata ”resetare” a relațiilor bilaterale Rusia – SUA.[11]

Alte amenințări externe enumerate în doctrina revizuită includ dezvoltarea și implementarea sistemelor strategice de apărare antirachetă, vizând în mod direct scutul de apărare al NATO din Europa și în mod special elementele scutului amplasate în Polonia și România, punerea în aplicare a doctrinei “loviturilor preventive la nivel global“. Pentru contracararea amenințărilor de securitate, Rusia are în vedere modernizarea flotei militare[12], intenționează plasarea de armament în spațiu (un aspect care merită o atenție separată) și reformarea forțelor aeriene[13], precum și implementarea unor sisteme de arme convenționale de înaltă precizie, proiectate și realizate de compania rusă de profil[14]. Doctrina revizuită are în vedere și capacitățile nucleare a Rusiei[15], chiar dacă în esență prevederile privind utilizarea loviturilor nucleare au rămas aceleași. Forța nucleară este destinată în principal a fi un instrument de descurajare și prevenție, iar utilizarea sa este prevăzută doar după epuizarea tuturor celorlalte căi de soluționare a conflictului (diplomatice, economice, atac convențional etc.). Cu toate acestea, Rusia pare că a decis o serioasă înarmare pe zona menționată. ”În perspectivă, pe termen mediu – până în 2021 – trebuie să investim în dotarea completă a forțele strategice nucleare terestre cu armament modern”, a declarat Putin în cadrul unei întâlniri la Moscova cu comandanții militari ai forțelor terestre, navale și aeriene. Potrivit președintelui rus, în anul 2015 forțele nucleare strategice vor fi dotate cu mai mult de 50 ICBM.

De o atenție specială are parte regiunea Arctică a FR[16], aspect previzibil dacă avem în vedere resursele energetice descoperite în ultimii ani în regiune (ca urmare a explorărilor întreprinse de compania de stat Rosneft în colaborare cu gigantul american Exxon Mobile sau cu omonima norvegiană Statoil Neft). În același timp, așa cum precizam anterior, documentul subliniază că nucleul doctrinei militare a Rusiei rămâne unul defensiv.

Documentul revizuit ia în calcul măsurile de reformă ale armatei implementate în special în ultimii 5 ani, dar se bazează mult pe planurile de reformare și modernizare ale armatei până în 2020; nerespectarea (din varii cauze) a termenelor de concretizare a acestor planuri pot determina ca noul document să fie unul ambițios, dar pur teoretic, fără aplicabilitate practică, caz în care va fi necesară o nouă revizuire a doctrinei militare.

Puncte de vedere

Desert Storm – the “old paradigm of war in strategy, operational art, and tactics” 

Commander of US Strategic Command Adm. Cecil Haney[17]:

”Doctrina militară a Rusiei în versiunea revizuită de la sfârșitul anului 2014 nu a venit ca o surpriză pentru profesioniștii din domeniul militar. ”În timp ce ne uităm foarte atent către tendințele mediului internațional și către estimările experților, iată, el [Vladimir Putin] a venit cu doctrina lui. Din punctul meu de vedere, nu sunt lucruri surprinzătoare. Dimpotrivă, cred că este un lucru bun pentru noi, să înțelegem ceea ce el gândește prin intermediul unui document oficial comparativ cu ghicitul din interpretările date de experți a ieșirilor sale vocale și a declarațiilor cu scop strict politic” a spus Admiral Haney în cadrul unei conferințe (dedicate modalităților de descurajare strategică) desfășurată în cadrul Consiliului Atlantic de la Washington DC.”

Director of Moscow Carnegie Center, Dmitri Trenin[18]:

”În ciuda unei aprinse dezbateri publice, doctrina militară rusă nu face nici o modificare radicală la principiile de utilizare a armelor nucleare. Așa cum era prevăzut și anterior, Rusia va recurge la represalii prin utilizarea capacităților nucleare doar dacă este nevoită să răspundă unui atac nuclear împotriva ei însăși și / sau a aliaților săi; și se va merge, de asemenea, pe un răspuns nuclear în cazul unui atac convențional doar dacă acesta reprezintă o amenințare existențială pentru statul rus și aliații săi. Noua revizuire a doctrinei militare a Rusiei stipulează clar că, chiar dacă Occidentul nu este oficial un adversar, acesta este un concurent puternic, un rival important, și sursa celor mai multe riscuri și amenințări militare. În aceste condiții, chiar dacă se confruntă cu o recesiune gravă, modernizarea capacităților de apărare și a forței de pregătire rămân prioritatea numărul 1 a Rusiei”.

Senior fellow of the Cato Institute, US, Ted Galen Carpenter: Statele Unite și aliații săi din NATO au repudiat oficial chiar conceptul de ”sfere de influență”, susținând că este un element depășit care nu-și mai găsește loc în sistemul internațional modern. Secretarul de Stat Condoleezza Rice, în timpul mandatului președintelui George W. Bush, a  susținut aceasta în mod explicit, ca răspuns la intervenția militară a Moscovei din 2008 în Georgia. Declarația oficialului american disprețuia noțiunea primatului rus de-a lungul perimetrului Federației Ruse considerând-o drept o manifestare a “unor sfere arhaice de influență”. Secretarul de stat John Kerry și-a exprimat de-a lungul timpului puncte de vedere similare. În noiembrie 2013, el a declarat chiar că “epoca aferentă Doctrinei Monroe este încheiată“. După anexarea de către Rusia a Crimeei și sprijinirea deloc subtilă de către Kremlin a forțelor separatiste din estul Ucrainei, Kerry a afirmat că “nu se face ca în secolul 21 să te porți ca în secolul 19” și să-ți invadezi vecinii. Cred că atitudinea actuală a SUA este mai mult decât un pic ipocrită. Contrar retoricii secretarului Kerry, noua doctrină militară a Rusiei vine să demonstreze că Doctrina Monroe este foarte vie. Să ne amintim că Washingtonul a intervenit militar în anii 1980 (Grenada și Panama), sau chiar în anii 1990 (Haiti), state aflate în sfera sa tradițională de influență din emisfera vestică. A blama Rusia pentru tacticile față de Kiev poate fi discordant pentru observatorii occidentali informați, iar liderii americani trebuie să recunoască faptul că Ucraina a avut mult timp o relevanță economică și strategică la Moscova. Orice s-ar spune, guvernul rus a fost obligat să încerce să smulgă Ucraina de pe orbita geopolitică a Occidentului. Adică exact ceea ce Washingtonul și aliații săi europeni au făcut prin sprijinirea manifestanților de pe Maidan prin care a fost înlăturat un președinte (corupt, pro-rus, obedient față de Kremlin, dar ales în mod legitim), récte președintele Viktor Ianukovici”.

Observații

 ► Cu siguranță, comportamentul Rusiei față de vecinii săi poate fi catalogat abuziv, dar dacă facem abstracție de conceptul ipocriziei funcționale, vom vedea că în esență funcționează conform vechiului principiu conform căruia marile puteri au tendința ”să facă legea” în sfera lor de influență. Mizând concomitent pe erorile Occidentului și pe copierea și adaptarea strategiilor occidentale din ultimele decenii, Rusia își consolidează, de asemenea, integrarea și cooperarea cu aliații și partenerii săi din Eurasia și din America Latină, chiar dacă drept urmare a deciziilor și acțiunilor sale contactele politice și militare cu Occidentul sunt retrogradate la niveluri similare Războiului Rece. Mai mult, face aceasta în mod oficial, stipulat în doctrina sa de apărare, ceea ce poate fi receptat pozitiv de partenerii Rusiei din zona asiatică.

 ► E interesant de observat că deși doctrina militară rusă specifică în mod clar cine sunt partenerii strategici ai Rusiei, nu face referințe clare la partenerii strategici ai NATO. În ce privește propriile alianțe, doctrina rusă menționează că membrii Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) din Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia și Tadjikistan au fost de acord să își coordoneze politicile de apărare și au format în comun o forță de reacție rapidă pentru diverse situații neprevăzute – în principal pentru intervenție în Asia Centrală, cu trimitere spre riscurile și măsurile de combatere a filierelor de crimă organizată care ies din Afganistan (un motiv lesne de coagulat interesul comun).

► Înainte de a clama o extindere agresivă a influenței rusești, ar trebui observat că eforturile FR de a formaliza controlul asupra peninsulei Crimeea reprezintă mai degrabă un refugiu ofensiv din partea Moscovei, un semnal dat partenerilor internaționali că Rusia este decisă să facă uz de forța armată în apărarea intereselor sale strategice chiar și dincolo de granițele sale. Intervenția militară recunoscută oficial prin care s-a anexat peninsula de la Marea Neagră a fost atent limitat la coordonatele geografice convenabile din Crimeea (unde Rusia are și baza de la Sevastopol ce găzduiește Comandamentul Flotei Mării Negre) și va rămâne probabil așa cu excepția cazului în care Kievul va declanșa un atac militar masiv pentru a contesta noul status quo.

► Teritoriul uriaș al Federației Ruse este o componentă care mereu a fost o sursă de îngrijorare pentru stategii de securitate ai țării întinse pe două continente și șapte fuse orare. În răspuns la întărirea flancului estic al NATO, Rusia pune la rândul său drept prioritate sporirea capabilităților de apărare a flancului vestic și sudic.[19]

► Rămân totuși neclare două aspecte aflate în raport clar de interconectare și interdependență. Primul vizează în ce măsură Reforma armatei ruse se va desfășura în continuare conform time-line-ului pentru a fi aptă să răspundă/corespundă dispozițiilor din noua doctrină militară. Cel de-al doilea aspect – de care depinde într-un procent important concretizarea celui dintâi – este dacă Rusia va găsi și finanțele[20] necesare unor planuri atât de ambițioase, unele dintre acestea fiind proiectate înainte de revizuirea noii doctrine militare, dar și înainte de scăderea vertiginoasă a prețului la petrol, una din resursele principale de adus bani la bugetul de stat al Federației Ruse. De altfel, președintele Vladimir Putin a subliniat la întâlnirea (din 20 ianuarie 2015) cu membrii Comisiei pentru dezvoltarea complexului militar-industrial[21] că în mod cert Rusia nu poate concura bugetul destinat sectorului militar de către SUA și că planurile programului de înarmare până în 2025 trebuie să fie realiste.

De reținut că mai mult de jumătate din bugetul Ministerului rus al Apărării din 2015 va fi investit în programul de înarmare. Acest lucru a fost anunțat chiar de ministrul adjunct al Economiei, Tatyana Shevtsova, cu ocazia unor prelegeri susținute la Universitatea de Stat din Sankt-Petersburg[22]. ”În anul curent pentru a finanța programul de stat privind achizițiile de armament vor fi alocate mai mult de jumătate din toate costurile Ministerului Apărării” – a spus Shevtsova. Potrivit TASS, anterior vice-președintele Consiliului de administrație al Comisiei pentru complexul militar-industrial, Oleg Bochkarev a spus că cheltuielile pentru industria de apărare nu vor fi reduse, indiferent de situația economică din țară. Potrivit acestuia, în 2015 bugetul de stat al apărării va crește cu mai mult de 20 la sută, comparativ cu 2014, iar până în 2017 va avea o creștere mai mare de 40 la sută.

Concluzii

1. Criza din Ucraina și sancțiunile impuse Rusiei au sporit în mod considerabil susținerea din partea populației privind deciziile[23] Kremlinului în politica externă a FR ce mizează pe un concept-cheie: suveranitatea și integritatea statului, cu orice preț și în orice condiții.
2. Țările occidentale au impus sancțiuni ample referitoare la Rusia de la anexarea peninsulei Crimeea din luna martie 2014, sancțiuni care vizează nu doar funcționarii cu rang înalt de la Kremlin, ci și bănci, companii de petrol și companii de apărare. Ca răspuns, Rusia a impus măsuri de represalii, cum ar fi interzicerea importurilor de fructe și legume din Europa și SUA. Pe termen lung, toate părțile vor înregistra pierderi semnificative – în special UE –  a căror impact se va resimți în economia globală.
3. Confruntarea cu Rusia poartă potențialul deloc neglijabil de o coliziune militară directă de foștii adversari din timpul Războiului Rece, cu consecințe neprevăzute, în condițiile în care Rusia a făcut/face perseverent demersuri de aliere pe zona Asia-Pacific[24]. Situația din Ucraina deja se află la un nivel periculos iar violențele escaladează de la o zi la alta. Se impune cu prioritate ca Rusia și Occidentul să agreeze/creeze un set de măsuri strategice de consolidare a încrederii pentru a preveni un conflict extins. În acest context destul de sumbru, o notă pozitivă o aduce reluarea dialogului la nivelul leadershipului comandamentelor militare ale SUA și FR.[25]
4. În final, putem observa că dacă în prezent Rusia nu dispune de capacitatea de a acționa pe două fronturi (în Ucraina, se desfășoară o intervenție prin intermediari, fără costuri excesive din partea Rusiei), nu este exclus să vedem o canalizare a resurselor spre regiunea baltică. În același timp, după cum remarca și Gen.Lt. Ben Hodges, Comandantul Forțelor US în Europa, trecând în revistă noua doctrină militară putem anticipa că este doar o chestiune de timp până când Rusia își va putea permite multiple intervenții armate simultan cu rezultate incalculabile.

Resurse online:

1. http://stat.mil.ru/index.htm
2. http://news.kremlin.ru/media/events/files/41d527556bec8deb3530.pdf
3. http://blogs.ft.com/brusselsblog/files/2015/01/Russia.pdf
4. http://en.wikipedia.org/wiki/Russia%E2%80%93United_States_relations#.22Reset.22_of_relations_under_Barack_Obama_and_Dmitry_Medvedev
5. https://gabrielaionita.wordpress.com/2015/01/15/russia-will-hold-about-4000-various-combat-training-missions-in-2015/
6. http://www.eurasiareview.com/28102013-nato-russia-cooperation-lights-shadows-business-marriage-oped/

2 responses to “Federația Rusă – Noua Doctrină Militară, o schimbare de paradigmă ?”

1. romania inedit says:

   February 28, 2015 at 2:47 am

   Eu cred ca Federatia Rusa nu v-a gasi resursele financiare si umane necesare sustinerii modernizarii armatei, iar cea mai buna solutie pentru NATO este implicarea Rusiei intr-un razboi de uzura, asa cum se intampla in prezent.

   Reply
2. Russia will hold about 4,000 various combat training missions in 2015 | Power&Politics World says:

   April 29, 2015 at 5:01 pm

   […] Federația Rusă – Noua Doctrină Militară, o schimbare de paradigmă ? Russian Ministry of Defence, General Army Sergey Shoigu […]

   Reply