ARHIVA Power&Politics World

Fructele mâniei

June 13, 2014

Mihail Albișteanu

Parcă dorind să confirme veridicitatea zicalei ”cine seamănă vânt, culege furtună”, operațiunea ”Desert Storm”, declanșată în 1991 de Statele Unite, pentru eliberarea Kuweitului (ocupat de trupele lui Saddam Hussein, la 2 august 1990), a inițiat, în timp, un adevărat uragan, care s-a combinat cu efectele ”meteorologice” ale ”primăverii arabe” și care mătură acum regiunea.

Însă, în vara anului 2010, lucrurile arătau altfel în Irak. Pe 19 august, ultima brigadă combatantă a SUA părăsea țara, care părea pacificată, pe baza unui extrem de fragil echilibru între șiiți, sunniți și kurzi. Exista chiar speranța că se putea găsi o formulă a unei înțelegeri pe termen lung, între diversele comunități, ca în modelul libanez. Anunțând sfârșitul operațiunii ”Iraqi Freedom” (31 august 2010), președintele Obama (care își atingea astfel poate singurul obiectiv promis electoratului la alegerea sa, în 2008) menționa că SUA vor menține 50.000 de militari în Irak, în calitate de consilieri și instructori, în cadrul operațiunii ”New Dawn”, care urma să se încheie anul următor, pe 21 octombrie.

Casa Albă a perfectat detaliile colaborării cu guvernele conduse de liderul șiit irakian Nouri al-Maliki (guvernul Maliki II a fost învestit pe 22 decembrie 2010) și operațiunile de retragere au continuat apoi, în ciuda declanșării ”primăverii arabe” (Tunisia – decembrie 2010), calendarul fiind menținut. Pe 12 decembrie 2011, la Casa Albă, Obama și Maliki schițau, în fața presei, principalele coordonate ale cooperării bilaterale viitoare, iar două zile mai târziu, la Fort Bragg (Carolina de Nord), președintele american aducea un omagiu trupelor americane care luptaseră în Irak și care lăsau în urmă un stat ”suveran, stabil, sigur de sine”. Pe 15 decembrie, la Bagdad, o ceremonie militară punea capăt, formal, misiunii SUA în Irak, iar după 3 zile, ultimii 500 militari americani părăseau țara. Însă, chiar după octombrie 2011, SUA au păstrat, în Irak, o puternică prezență militară, politico-diplomatică și economică: ambasada americană din Bagdad, cu un personal de 17.000 oameni și consulatele SUA din Basra, Mosul și Kirkuk, cu câte 1000, la care se adaugă 4-5000 contractori militari. Astfel, interesele americane păreau pe deplin asigurate.

Totuși, sub aparențe și discursuri, lucrurile mocneau. Sunniții erau extrem de nemulțumiți de guvernarea șiită și se considerau marginalizați. Nu trebuie uitat că, în ciuda caracterului său laic, socialist, guvernarea Baas irakiană (mai ales Saddam Hussein) s-a bazat pe minoritatea sunnită (alături de micul grup creștin din țară), în dauna majorității șiite și a kurzilor. Reprimați timp de decenii (kurzii, inclusiv cu arme chimice, la finalul războiului iraniano-irakian), zdrobiți din nou în 1991 la sfârșitul primului război din Golf (șiiții, a căror revoltă a eșuat), aceștia s-au simțit îndreptățiți, după 2003, să își ia revanșa asupra sunniților. Deoarece kurzii s-au retras în aproximativa siguranță a unei autonomii stabilită de facto încă din 1991, sub protecția zonei de excludere aeriană americane din nordul Irakului, asumarea conducerii țării a fost încredințată șiiților. Insurgența sunnită nu a întârziat să se declanșeze și, în 2004, americanii au trebuit să recucerească, practic, Fallujah, centrul rebeliunii. Ulterior, negocierile cu formațiunile politice sunnite lăsau să se întrezărească speranța unei funcționări democratice a statului, care a reușit să organizeze (întotdeauna însă în condiții de mare violență) câteva rânduri de alegeri – locale și naționale.

În momentul de față, SUA se află într-o situație extrem de dificilă în raport cu Irakul. Susținătoare și poate inițiatoare ale ”primăverii arabe, SUA se află prinse în propriile jocuri, între kurzi, șiiti și sunniți, situația fiind, pe alocuri, imposibilă. SUA au susținut odată regimul șahului, răsturnat, însă, în 1979, de revoluția islamică șiită din Iran. Pentagonul s-a văzut atunci nevoit să nimicească armata pe care SUA o creaseră pentru Mohammad Reza Pahlavi. Instrumentul de anihilare a fost regimul socialist (laic, în teorie, dar cu o bază sunnită) al lui Saddam Hussein, prin războiul iraniano-irakian (1980-1988), combinat cu sancțiuni economice extrem de dure. Odată scopul atins, a devenit necesară distrugerea mașinii de război irakiene, care amenința Turcia, aliații din Golf ai americanilor și, nu în ultimul rând, Israelul. Saddam, care se lăcomise prea mult (la fel ca Noriega, în Panama, în 1989), trebuia eliminat.

După ”Desert Storm” și eliberarea Kuweitului, Saddam Hussein a fost lăsat totuși la putere, pentru a nu dezechilibra în favoarea Iranului situația strategică al zonei (motiv pentru care SUA au privit impasibile la zdrobirea revoltei șiite din sud), dar i s-au tăiat ghearele și i s-au pilit colții – prin cele două zone de excludere aeriană (din nord și sud), prin sancțiunile economice (precar suplimite de programul ONU, ”Petrol contra hrană”) și prin crearea unei autonomii de facto a Kurdistanului irakian (în nord). Când, în 2003, Pentagonul (în ciuda puternicei opoziții internaționale) a luat decizia să rezolve problema, s-a știut cât de sensibile erau lucrurile – miza fiind crearea unui stat democratic, în care să coexiste pașnic arabi șiiți și sunniți (plus puținii creștini), turcomani și kurzi. Trebuia păstrată o autonomie kurdă, fără a inflama Turcia și creat un cadru democratic, în care să se regăsească și sunniții, fără a avea impresia că un guvern șiit revanșard îi reprimă; de asemenea, guvernul șiit nu trebuia să alunece pe o pantă religios-integristă și să facă jocurile Teheranului.

Washingtonul era obligat să se bazeze pe șiiți – dar punctul slab devenea influența aproape inevitabilă a Iranului șiit asupra guvernului de la Bagdad. Situația putea tinde către echilibru, cât timp insurgența sunnită nu găsea sprijin în exterior. Or, tocmai ”primăvara arabă” a schimbat datele problemei. Dorind să se deosebească de predecesorul său la Casa Albă, George Bush jr., președintele Obama, omul care promisese retragerea trupelor din Irak și din Afganistan și închiderea închisorii de la Guantanamo, ”posesorul” Nobelului pentru Pace, nu putea coordona, pe față, tulburările ”primăverii arabe”. S-a folosit de aliații din NATO (mai ales Franța și Marea Britanie) pentru dărâmarea lui Gaddafi și de statele sunnite aliate din Golf (în special de Arabia Saudită și de Qatar) pentru implicare în toate ”revoluțiile” ”primăverii arabe”. Problema? Doha și Riyadhul aveau propria agendă, evident, nu una democratică: erau de acord să instaureze democrația oriunde altundeva (Tunisia, Egipt, Libia, Siria) decât acasă.

Sau poate că de fapt erau de acord să instaureze ”ceva”, dar nu democrația: să ne amintim ce greu au renunțat monarhiile Golfului la susținerea pentru Morsi (în Egipt) și să observăm cum au compromis situația din Siria, unde radicalii sunniți luptă cu Assad, dar nu-i cruță deloc nici pe nu prea numeroșii rebeli (mai mult sau mai puțin) laici, pro-occidentali. Dușmănind puternic Iranul, pe care îl vedeau câștigând poziții la Bagdad, monarhiile sunnite autoritare din Golf (înarmate până în dinți de SUA, cu banii luați pe petrol) nu puteau rămâne insensibile la cererile de ajutor lansate de insurgența sunnită din Irak, chiar dacă ajutorul se face în ascuns. Rezultatul este vizibil: bătuți bine de armata regimului Assad (socialist – Baas, laic, dar cu bază șiită), islamiștii sunniți își găsesc debușeu în Irak, împotriva unei armate bine înarmată, dar destul de slab pregătită și profund nemotivată.

 Evoluții politico-militare

Insurgența sunnită s-a manifestat, după retragerea trupelor americane, mai ales prin atentate, extrem de sângeroase (multe fiind sinucigașe), îndreptate împotriva șiiților. Pe 22 decembrie 2011, la un an de la învestirea noului guvern Maliki, atentatele și atacurile din țară făceau 81 morți și 170 de răniți. Acestea au continuat pe tot parcursul anului 2012, rezultând sute de morți și de răniți. La sfârșitul anului, tensiunea a escaladat, când poliția a descins la locuința ministrului de finanțe, un sunnit, arestându-i 10 dintre gărzile de corp. Începute la Fallujah, protestele sunnite față de acest act s-au extins în țară. Pe 25 ianuarie 2013 armata a deschis focul împotriva demonstranților sunniți la Fallujah, ucigând 7 persoane și rănind peste 70, amplificând conflictul și creând condițiile pentru unificarea opoziției sunnite. Pe 4 martie, organizația jihadistă salafistă ”Statul Islamic în Irak și Levant” (ISIL, desprinsă din ”Al Qaeda” în ianuarie 2012) a atacat un convoi al armatei siriene, escortat de soldați irakieni (ambuscada s-a soldat cu un număr important de victime), acuzând apoi cooperarea dintre șiiții irakieni și cei sirieni. Tot anul 2013 a reprezentat, în Irak, un șir nesfârșit de atentate ale insurgenței sunnite, urmate de acțiuni dure (și de multe ori nediscriminatorii) de represiune ale forțelor de securitate. Anul se încheia cu un bilanț negru: 9571 morți.

Cum situația degenera, guvernul Maliki a căutat o rezolvare hotărâtă. Pe 23 decembrie 2013 forțele irakiene au atacat cu aviația două baze jihadiste din provincia vestică Al Anbar. Pe 28 decembrie arestarea, de către forțele speciale, a unui parlamentar sunnit (care se bucura de imunitate), acuzat de sprijinirea insurgenței, a declanșat o adevărată răscoală în orașele Fallujah și Ramadi, după apelul la rezistență al influentului cleric sunnit Sheik Abdul Malik Al-Saadi. Pe 30 decembrie, ca reacție la violențele din Ramadi (unde armata încerca să ”curețe” localitatea de insurgenții disimulați printre civili) 40 parlamentari sunniți demisionau: ruptura dintre șiiți și sunniți era totală.

Încetarea dialogului amplifica vocea armelor. Între 30 decembrie 2013 și 4 ianuarie 2014 militanți islamiști, sprijiniți de triburi sunnite (unele, pentru că altele au rămas loiale guvernului) preluau controlul oașului Fallujah și a jumătate din orașul Ramadi. Luptele au continuat, cu sorți schimbători, până la începutul acestei luni, ”Statul Islamic în Irak și Levant”, în colaborare directă cu ramura sa geamănă din Siria reușind să-și securizeze stăpânirea asupra unor localități mai mici din provincia vestică Al Anbar. Pe 5 iunie forțele irakiene de securitate reluau controlul asupra orașului Samarra, ocupat de rebeli în cursul dimineții.

Situația a evoluat apoi total surprinzător, cu evenimente în cascadă, care au alertat comunitatea internațională. Pe 9 iunie, Mosul, al doilea oraș al țării, și întreaga provincie Ninive au fost ocupate de jihadiștii sunniți, ca urmare a unui atac fulger. Forțele de securitate și armata au fugit în mod rușinos, lăsând la discreția rebelilor o populație civilă care, panicată, a luat drumul pribegiei (peste jumătate de milion de civili au fugit din Mosul), cu direcția Erbil, bătând la porțile autonomiei kurde. În urma lor, în oraș, insurgenții jefuiau banca centrală de 400 milioane de dolari, puneau mâna pe depozitele de armament american (inclusiv armament greu) și își sporeau rândurile cu militanții eliberați din închisori. Fără a pierde vremea, jihadiștii au atacat apoi orașele Kirkuk, Tikrit (locul nașterii lui Saddam) și Samarra.

Față de cavalcada evenimentelor, guvernul de la Bagdad și comunitatea internațională au început să schițeze măsuri de răspuns la criză. Confruntat cu disoluția rapidă a armatei și a forțelor de securitate, premierul irakian a acuzat ”o conspirație”, a vorbit ”de trădare”, a cerut Parlamentului să decreteze starea de urgență, a recurs la raiduri aeriene asupra orașelor ocupate de islamiști și a făcut apel la voluntari, cărora a decis să le dea arme. De asemenea, a cerut, cu disperare, ajutor internațional, inclusiv lovituri aeriene americane – cu sau fără rezoluție ONU. Este susținut în demersul său de marele ayatollah, respectatul Ali al Sistani, care a făcut apel la rezistență. La rândul său, clericul șiit Moqtada al Sadr a început crearea unor formațiuni paramilitare, pentru protejarea locurilor sfinte ale șiiților, iar kurzii au desfășurat unități ale armatei lor, Peshmerga, preluând controlul orașului Kirkuk (disputat demult cu guvernul de la Bagdad, din cauza rezervelor de petrol, ”sifonate” și exportate de kurzi în ultimii ani, fără acordul autorităților irakiene).

Au reacționat și statele din regiune: în primul rând Turcia, care i-a amenințat pe insurgenți cu represalii dure, daca li se întâmplă ceva celor 80 de turci (inclusiv consulul turc și familia acestuia) luați ostatici la Mosul. Ankara a cerut implicarea NATO în evenimente. La rândul lor, Teheranul și Damascul și-au declarat disponibilitatea de a ajuta. De altfel, două batalioane ale Gărzilor Revoluționare Iraniene au pătruns deja în Irak și i-au respins pe insurgenți din orașul Tikrit. În timp ce la New York prețul petrolului creștea pe bursă, Consiliul de Securitate al ONU condamna ofensiva jihadiștilor, denumind ”Statul Islamic din Irak și Levant” – ”organizație teroristă”, iar președintele Obama reacționa moderat la cererile de ajutor ale Bagdadului, spunând că SUA pot oferi sprijin militar doar în condițiile în care guvernul irakian își face ”partea sa de treabă”, adică găsește o soluție diplomatică de a menține țara unită și că o implicare cu trupe americane pe teren este exclusă (evident, pentru că asta ar însemna că nu a realizat chiar nimic din ceea ce a promis la începutul mandatului prezidențial).

De altfel, cum ar putea acționa Casa Albă? Calcă pe o scândură îngustă și extrem de instabilă: a susține guvernul șiit de la Bagdad înseamnă și a face jocurile gândite la Damasc și Teheran și deci a supăra monarhiile arabe din Golf. De asemenea, înseamnă a potența problema kurdă. A nu combate jihadismul armat reprezintă, evident, riscuri cel puțin la fel de mari. Ambele variante sunt păguboase, atât pentru SUA, cât și pentru Israel. Prețul petrolului continuă să crească la bursă și Pentagonul trimite un portavion în Golf – așa, pentru orice eventualitate. De altfel, Irakul este al doilea producător mondial de petrol după… Arabia Saudită. Dacă saudiții nu pot opri Iranul să reintre pe piața petrolului (după o eventuală ridicare a sancțiunilor internaționale), ceea ce ar putea diminua cota de producție a regatului, pot încercă măcar (ca măsură asiguratorie) să scoată Irakul din joc.

Încurcate în acest puzzle, tot mai complicat, SUA se găsesc în rolul ucenicului vrăjitor – s-au jucat cu forțe mult prea mari, pe care nici măcar ele nu sunt în stare să le mai anticipeze și să le controleze. Astăzi culeg fructele a ceea ce au semănat încă din 2001-2003, înainte de mult-lăudata ”primăvară” – sunt fructele mâniei.

One response to “Fructele mâniei”

1. liviuta says:

   June 24, 2014 at 1:28 pm

   SUA din 2001-2008 era o SUA condusa de o administratie republicana, iar SUA din 2008-2014 este o SUA condusa de o administratie democrata, cu o cu totul alta viziune ee politica externa (dezastruoasa dupa parerea mea).
   Nu cred ca pot fi aruncate acuzatii cu privire la actiunile SUA din 1991 sau 2003 din perspectiva unei situatii catastrofale generata de actiuni dezastruoase ale SUA obamiste din 2010 incoace (incurajarea asa zisei primaveri arabe, retragerea din Iraq etc).
   MA indoiesc, de pilda, ca W. Bush ar fi decis o retragere din Iraq sau ar fi incurajat revolutiile islamiste ce au avut loc din 2011 incoace din Libia, Egipt, Tunisia etc.
   Situatia e generata de inconsecventa unei conduite (daca au plecat pe o linie trebuia sa mearga tot pe linia aia), generata de schimbarea puterii in 2008 catre o administratie cu viziuni naiv-progresist-pacifiste (ca sper ca Obama a fost doar prost, nu ticalos cand a lasat treburile de izbeliste la jumatatea drumului).

   Reply