Geopolitica: încercări de a explica necunoscutul

March 23, 2015

Adrian Nicolae Sereș

Studiul geopoliticii oferă o mai bună înțelegere a lumii curente, pe fondul derulării unor evenimente de diverse facturi în principalele zone de fricțiune ale planetei (ex. Spațiul ex-sovietic, Orientul Mijlociu) în care, iată, se petrec tot mai frecvent derapaje de la rigorile democrației prin nerespectarea drepturilor omului, uzitarea mijloacelor militare pentru a instala teroare și amenințarea cu forța brută în toate direcțiile. Precum bine menționa profesorul Paul Dobrescu, în practică, geopolitica constituie ”un veritabil poligon de încercare” a principalelor aserțiuni de politică internațională. În acest context mă refer la afirmarea globalizării, emergența regiunilor cu potențial economic, dimensionarea corectă a strategiilor și informației de tip „macro”, astfel încât aceste elemente să ofere o imagine clară asupra modului în care puterea statelor este finisată.

Înainte de a încerca elaborarea unei definiții a disciplinei “geopolitică”, cred că ar fi de bun augur pentru cei interesați de acest domeniu, să afle ce nu poate fi și deveni geopolitica, în realitate. Prin urmare, geopolitica nu are nimic în comun cu politica națiunii și afacerile domestice, precum se crede adesea în presă sau emisiuni de talk-show. Geopolitica nu împărtășește valențele desuete sau superficiale ale politicii, chiar și dacă ne raportăm la cei doi factori decizionali ai unei națiuni: executivul și legislativul. Geopolitica, dincolo de alte interpretări atribuite în timp, este un instrument/ o metodă de analiză menită să sprijine anumite direcții politice, dar mai ales direcția de politică externă a statelor raportată la un spațiu geografic corespunzător pe următoarele direcții: putere, areal, presiune și falii.

Mai departe, geopolitica nu întrunește calitățile de politică geografică, ea fiind doar o interpretare a politicii pe coordonatele geografiei unei regiuni anume, sau chiar planetare. Mulți s-au limitat la a privi mutațiile de ordin geopolitic ca disciplină a felului în care geografia și economia (combinate) influențează relațiile politice dintre state. Parțial corect. Însă, dinamica geopolitică implică un proces strategic coordonat în interesul statelor și nu al geografiei. Geografia reprezintă tabla de șah, pionii sunt statele, iar regulile jocului constituie politica externă individuală a agenților geopolitici. (state, concerne multinaționale, ONG-uri etc. – asupra acestei chestiuni voi reveni.)

În această cheie, geopoliticianul român I. Conea defineşte fenomenul drept ”ştiinţa mediului politic planetar”. Prin urmare: “Geopolitica apare ca ştiinţa atmosferei sau a stării politice planetare. Ea trebuie să ne prezinte şi să ne explice harta politică. Această hartă – înţelegerea şi prezentarea ei – formează sau ar trebui să formeze obiectul ei” (I. Conea, “Geopolitica. O ştiinţă nouă”, pag.31). Pe o asemenea hartă putem identifica repere şi arealuri de “maximum” şi de “minimum” interes geostrategic. Zonele de „maximum” sunt vizate în mod deosebit de geopolitică, întrucât acestea sunt principalele Zone Pivot “de fricţiune sau de convergenţă a intereselor şi disputelor”, precum: Marea Mediterană, Marea Roşie, Oceanul Pacific ș.a. Prin urmare, “geopolitica are drept obiect mai degrabă problemele politice şi economice pe care le pun regiunile şi marile individualităţi ale planetei şi nu atât problemele politice şi economice, care să privească un singur stat; ea analizează, aşadar, regiunile naturale care la un moment dat pun probleme de politică şi economie mondială”.

În al treilea rând, geopolitica nu reprezintă un ghid/manual pentru elaborarea conceptelor de securitate. Nu are legătură cu strategiile politice, economice sau militare pe care statele și le proiectează în dimensiunea relațiilor internaționale. Nu se conjugă nici cu geostrategia, ea fiind doar o cale de cercetare a determinismului în context geografic, precum și a influențelor de ordin geografic care intervin în afacerile domestice ori internaționale ale statelor, urmate de posibile reacții caracteristice unor asemenea stimuli.

Dat fiind faptul că am așezat geopolitica între câteva frontiere de ordin conceptual și practic, consider că e necesar să indicăm și ceea ce este cu adevărat Geopolitica. Așa cum am menționat în rândurile anterioare, geopolitica reprezintă o metodă de analiză și cercetare a evenimentelor  politice – pozitive sau negative – ale istoriei internaționale, prin intermediul următoarelor elemente constitutive: frontiere, structuri teritoriale, resurse naturale sau caracteristici climaterice, din conexiunea cărora rezultă o serie de concluzii și teorii, care la rândul lor converg spre elaborarea unor perspective și direcții pentru “agenții” protagoniști la nivel regional, ori pentru axele de interes global. Pe parcursul cercetărilor desfășurate în materie, am apreciat în mod deosebit raționamentul și filtrul analitic al prof. Oleg Serebrian, considerând că studiul geopoliticii oferă o anumită expertiză în privința datelor, informațiilor și a judecăților apreciative despre un areal geografic, în funcție de dinamica relațiilor și intereselor care se proiectează în acel areal. (asupra importanței acestui mecanism al macro-datelor în jocul geopolitic, voi reveni în cele ce urmează)

Datorită transformismului istoriei, domeniul geopoliticii a traversat câteva etape modificatoare în privința interpretărilor atribuite. Reconfigurarea echilibrului între state, consolidarea  sau flexibilizarea status-quo-ului intern al statelor, emergența noilor agenți cu influență economică, multiplicarea zonelor fierbinți și a statelor eșuate/falimentare (failed states), reforma prin adaptarea la paradigma riscului, apariția forței brute asimetrice, toate aceste elemente existențiale conferă geopoliticii de sec. XXI noi funcționalități.  Mă refer la nevoia de cooperare/colaborare energetică, de creeare a unor platforme de parteneriat multinațional prin care să se adâncească faliile strategice de rețea, virtuale și de confluență, sau de falii flexibile, datorită naturii fluctuante a informației și a cunoașterii evolutive.

Dacă am reușit să închidem paranteza explicațiilor conceptuale, poate ar trebui să privim și asupra sursei termenului: Geopolitică. Bună oară, termenul de geopolitică a apărut pentru întâia dată în 1901, într-un articol de specialitate semnat de Rudolf Kjellen. Printr-o lucrare publicată în 1916, intitulată “Statul ca formă de viață”, gândirea lui Kjellen va influența decisiv munca intelectuală a lui Karl Haushofer (1869-1946), unul dintre cei mai prolifici și respectați geopoliticieni ai poporului german. Fiindcă nu vreau să aprofundez etimologia termenului și istoria școlilor de gândire geopolitică din sec. XIX-XX (lăsându-vă să căutați singuri răspunsul la eventualele curiozități), am să continui cu explicarea fenomenului geopolitic prin diversele ei manifestări în afacerile inter-statale. Totodată, voi încerca să explic cine anume sunt așa-numiții “agenți de influență geopolitică” și de ce sunt atât de importante instrumentele informaționale (de intelligence), economice și militare în optica statelor emergente.

Din perspectiva multor analiști în domeniu, fenomenul geopolitic, chiar și în prezent, îmbracă o aură mistică cu multe ambiguități de fond. În mod cert, precum am indicat în rândurile anterioare, termenul poate avea o sumedenie de conotații și definiții. Așa cum am procedat până în acest punct, am să mă feresc de fixarea geopoliticii în granițele unei definiții. Prin urmare, o analiză descriptivă a celor mai importante trăsături, prin exemple din realitatea politicii internaționale, este necesară. Înainte de a aprofunda chestiunea agenților de influență geopolitică, subliniez un aspect des întâlnit în articolele din presă. Se spune adesea că geopolitica constituie însăși competiția unor state interesate de expansiunea controlului teritorial pentru a avea acces la extracția de resurse naturale (strategice). Iată unde putem plasa elementul geografiei politice în dimensiunea economică a globalizării. Dacă privim în ansamblu, parcă am avea înaintea ochilor același peisaj clasic cu hegemoni care-și gestionează prin pârghiile caracteristice sferele de influență. La rândul lor, în termeni clasici, sferele de influență pot fi teritorii tutelate, care în baza unor acorduri.presiuni diplomatice pun la dispoziția exploatatorului resursa umană, intelectuală, industrială și naturală, facilitarea unor piețe de desfacere optime și capacitatea de producție cu o “mână de lucru” ieftină ș.a.m.d. Titulaturile s-au schimbat, la fel și pârghiile strategice de acaparare și exploatare a teritoriilor, însă a rămas neschimbat fluxul de interese, de pericole, precum și logica diplomației de tampon în contextul apropierii zonelor de influență una de alta.

Revenind la chestiunea pionilor geopolitici, pe care eu îi numesc “agenți de influență”, trebuie spus că aceștia reprezintă o entitate care se manifestă într-un areal geografic în vederea atingerii unor obiective strategice. Însăși existența și dinamica unei asemenea activități în planul relațiilor dintre state, constituie strategia emergenței politice și economice. Acești agenți de influență, nu trebuie în mod obligatorie să fie statele, ci pot și anumite organizații neguvernamentale, indivizi cu influență financiară, companii multinaționale, sau chiar (ex. Ucraina) mișcări de protest ce pot recontura și determina forma opiniei publice la nivel regional despre un tronson al politicii și economiei. De obicei, acest din urmă exemplu este considerat un intermediar în manevrele geopolitice ale statelor implicate.

Deseori agenții implicați în reconfigurarea echilibrului geopolitic se justifică prin diverse argumente de ordin economic, moral, chiar cultural. Interesant este felul în care acești competitori proclamă primordialismul cultural  și moral al națiunii pe care o introduce în scena politicii regionale/globale. De pildă,  Occidentul are o  abordare justificativă distinctă în direcția expansiunii geopolitice, și care vizează livrarea know-how-ului democratic și liberal statelor “barbare”/sub-dezvoltate. De cealaltă parte a propagandei geopolitice și a geografiei culturale, entitățile islamului își justifică tendințele prin misiunea de supunere a necredincioșilor la penitență. (amenințarea constituie tema Jihadistă) Istoria politicii internaționale post-1945 ne indică o altă justificare, de altfel principalul element ce a stat la baza conflictelor diplomatice (și mai puțin militare) din perioada Războiului Rece. Mă refer la suspectarea unui stat sau a unei rețele organizaționale de influență ca potențial pericol la adresa intereselor și securității naționale/regionale. De pildă, lait-motivul izbucnirii Războiului Rece (1947-1989) consta în faptul că URSS-ul intenționa să disemineze ideologia comunistă pe mapamond. În acel climat de bipolaritate, SUA a reconfigurat geopolitica vestului, creînd prin Pactul euro-atlantic cea mai longevivă alianță militară multinațională (NATO) și deopotrivă, a așezat alături de câteva state europene fundația Uniunii Europene. Asemenea evoluții nu au putut fi înregistrate în interiorul blocului sovietic, chiar dacă am lua în considerare cele două mari proiecte ale sovieticilor: CAER-ul și Tratatul de la Varșovia. Din nefericire pentru comuniști, acele construcții autarhice n-au fost de mare ajutor statelor socialiste tutelate, ci mai degrabă constrângătoare.

Un alt exemplu util este statul Irak, un inamic ce a reprezentat într-o vreme un pericol semnificativ pe motiv că se presupunea că ar deține arme de distrugere în masă și conexiuni tradiționale cu rețeaua teroristă Al-Qaeda (inamic nr.1 al SUA). Știm bine cum s-a închis dosarul irakian. Dezamăgitor pentru americani este faptul că pe teritoriul statului invadat nu s-au găsit tehnică și armament de distrugere în masă (WMD), devenind astfel principalul eșec al serviciilor de informații americane din perioada administrației Bush jr. Pe de altă parte, astăzi Iranul continuă să rămână în vizorul organizațiilor mondiale și al SUA, datorită pericolului pe care îl reprezintă în regiune. Acest pericol se datorează progreselor secretizate în materie îmbogățire a uraniului, fapt ce ridică mari semne de întrebare în privința producției de armament nuclear. Aceste justificări consacrate între actorii geopolitici nu au doar o direcție singulară V-E, ci și inversă.

În prezent statele care s-au declarat refractare Occidentului, acuză comportamentul imperialist al vestului datorită intențiilor de a penetra suveranitatea națională pe fondul unor interese pur mecantile, concentrate pe sectorul resurselor energetice. De pildă, un argument geopolitic (justificativ) de control teritorial ne trimite cu gândul la contradicțiile dintre Japonia, Taiwan și China asupra unor insule din Pacific, Senkaku/Diaoyu. La suprafață, competiția se duce pe seama dreptului de exploatare a faunei piscicole, dar în substratul problemei, controlul teritorial al insulelor vizează potențialul gigantic în resurse gazeifere și petroliere. Soluționarea pe cale pașnică a acestui diferend geostrategic este departe de a se înfăptui. Într-o asemenea competiție “tip”, agenții geopolitici invocă diverse argumente care să justifice dreptul istoric asupra unui teritoriu, pornind de la argumente istorice prin documente/tratate antice și predesori culturali, până la argumente de ordin geografic și geologic privind plăcile tectonice. Din câte îmi amintesc, diferendul româno-ucrainean disputat la CIJ (2009) viza aceleași linii directoare – justificative.

Încă de la începutul frecventării geopoliticii ca știință, aceasta a demonstrat că dezvoltarea internă a unei națiuni, precum și relațiile sale internaționale sunt condurate de așezarea geografică, iar cu atât mai mult de accesul la resurse naturale. Până în 1989, geopolitica genera presiune la nivelul de conducere al fiecărui stat vestic, sisteme politice care până de curând se apropiau de crizele socio-economice. Însă în prezent, manifestările geopolitice atârnă de logica fiecărui continent, o logică internațională ce a stat în spatele atitudinii dezorganizate a statelor. Acest nou sistem continental este mai important ca oricând, fiindcă a oferit analizei geopolitce o nouă funcționalitate, cea de a gândi nu doar în termeni de state, ci și în termeni de continente. Acest raționament mă trimite cu gândul la contradicția ontologică dintre Pământ și Mare, adică SUA împotriva tuturor, dar în primul rând împotriva celor două blocuri UE și Eur-Asia. În ciuda climatului multipolar instalat odată cu emergența Chinei pe scena globală, căderea blocului sovietic și mai apoi prevalarea noii Rusii a clarificat anumite aspecte pe care în 1989 aproape nimeni nu le putea percepe ca fiind posibile. În final, nu s-a schimbat aproape nimic. Regulile sunt aceleași, doar strategiile au fost îmbunătățite. Astăzi, europenii pot adera la una dintre cele două direcții geopolitice ale sec. XXI. La o putere maritimă (SUA), fie la o forța continentală emergentă (proiectul Eurasiatic). De care parte a baricadei geopolitice ne va arunca istoria ca și continent? Rămâne de văzut.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new