ARHIVA Power&Politics World

Globul de cristal al securității europene

July 28, 2014

Hari Bucur-Marcu

Dacă ne-am uita într-un glob de cristal, cu scopul de a vedea ce ne așteaptă în domeniul securității statelor, popoarelor și oamenilor din Europa, am vedea doar niște nori mișcați de vânturi în toate părțile, niște semne ce apar și dispar ca fulgerele și niște indivizi care aleargă de colo-colo. Adică, nu am înțelege mare lucru din ceea ce vrea să ne spună globul nostru de cristal.

Și, totuși, toată informația necesară unei predicții pe aceată temă ne este la îndemână. Trebuie doar să dobândim priceperea de a o folosi, așa cum o ghicitoare știe mai bine decât publicul cum să folosească și să interpreteze semnele date de globul de cristal. Deocamdată, însă, clubul ghicitoarelor interesate de subiectul nostru este alcătuit din două categorii de oameni. Unii sunt cei ce culeg informațiile, le prelucrează și extrag predicții doar pentru a ajunge la concluziile sau la adevărurile stabilite tot de ei mai înainte de a se apuca de treabă, iar ceilalți sunt cei ce culeg informații trunchiate, le prelucrează inexact și incomplet și ajung astfel la predicții cu totul fanteziste.

Și unii și alții preferă abordarea istorică. Așa că ei se uită la trecut, ca să stabilească viitorul. Problema este că trecutul este destul de confuz și interpretabil. Istoria a fost scrisă de învingători așa cum au vrut ei sau cum au crezut ei de cuviință să o scrie, iar mecanismele interne prin care s-au declanșat evenimente epocale au fost întotdeauna disimulate în declarații și gesturi politice menite să creeze și să mențină o confuzie cât mai groasă, care să acopere adevărul.

Să luăm un exemplu. O întrebare foarte legitimă, venită din public, este dacă va mai fi ori nu va mai fi vreun război mondial sau, cel puțin, un război european, în viitorul previzibil, fie acest război unul rece sau unul fierbinte? Abordarea istorică ne face să ne uităm în urmă.

Unii s-au dus în urmă până la declanșarea primului război mondial, acum o sută de ani, și au descoperit o mulțime de similitudini între acele vremuri și situația politică și de securitate a vremurilor noastre. Iar acolo unde nu au găsit similitudini, le-au forțat, ca să aibă ce compara. Astfel, sunt destui cei ce prezic faptul că un nou război se poate declanșa la fel de repede și de neașteptat ca Marele Război de acum o sută de ani. Mai nimeni nu a constatat, însă, că nu este nimic de comparat între cele două epoci, în condițiile în care, acum o sută de ani, războiul făcea parte din modul de guvernare a statelor și era principalul instrument de reglare a relațiilor dintre aceste state. Asta, pe când, în zilele noastre și în Lume, războaiele purtate între state sunt excepții, marea lor majoritate nici nu trec de faza de criză violentă, au obiective limitate, ce le împiedică să se generalizeze în războaie continentale sau chiar mondiale, și îngheață foarte repede, ca urmare a presiunii internaționale pusă pe beligeranți.

O analiză instituțională, însă, este și mai potrivită pentru a descuraja comparațiile forțate. De exemplu, acum o sută de ani, ca, de alfel, și până la mijlocul secolului trecut, statele aveau ministere de război. Acum, aceleași state au ministere ale apărării, sau chiar ministere ale apărării și sportului. Dar și mai diferite sunt instituțiile alianțelor militare de atunci și de acum. În trecut, alianțele militare se realizau cu scopul de a impune în comun puterea unor state împotriva altor state. Odată rezolvată problema, în sensul obținerii victoriei militare, alianțele dispăreau și se refăceau ulterior, pentru alte obiective similare de exercitare în comun a puterii armate. Astăzi, alianțele militare sunt permanente, pentru că au obiective de apărare cu durată nedeterminată, precum și misiuni permanente, altele decât ofensiva armată, obiective și misiuni care le justifică existența perenă. Tot instituțional, în condițiile în care războiul era o formă de guvernare și un instrument la îndemână al relațiilor dintre state, economia și populația fiecărui stat potențial beligerant erau pregătite instituțional pentru eventualitatea războiului, prin ceea ce are titlul generic de mobilizare. Astăzi, marea majoritate a statelor ce ar putea intra într-un conflict armat în Europa au armate de profesioniști, atât activi cât și de rezervă.

Nici la o analiză comportamentală nu rezistă vreo comparație istorică, între situații din trecut și cea de astăzi, dacă este să răspundem la întrebarea dacă va mai fi vreun război mondial sau european. Acum o sută de ani, ca, de altfel, până acum un sfert de secol, principala formă de ducere a războiului era războiul total, în care erau implicați, sub o formă sau alta, toți membri societății, precum și toate resursele statului respectiv.  Asta presupunea nu numai legi și planuri de angajare militară a tuturor oamenilor și tuturor resurselor, dar și pregătirea unui comportament adecvat al întregii populații, pregătire făcută prin educație, cultură și propagandă. Astfel, oamenii ajungeau să fie dispuși să moară dacă așa le cereau guvernanții lor, indiferent de motivele războiului, pornind de la dragostea lor de neam și țară, precum și de la ura față de inamic. Astăzi, raporturile dintre stat și cetățean sunt total schimbate în Europa, astfel încât comportamentul previzibil al cetățenilor este total diferit de cel de acum o sută de ani. Ba, chiar și față de cel de acum treizeci de ani. Marea majoritate a europenilor se așteaptă ca statele lor să își constituie și să își angajeze puterea militară fără contribuția fiecărui cetățean, alta decât cea reprezentată de taxe, impozite și votul politic.

Cu toate acestea, faptul că nu putem să răspundem la întrebarea despre eventualitatea unui război european prin comparație istorică nu înseamnă că nu există o asemenea eventualitate. Europa are câteva probleme de securitate deosebit de grave. În sine, aceste probleme nu pot fi privite ca motive de război, dar pot deveni, în anumite condiții, fie catalizatori ai unei politici beligerante, fie vulnerabilități, în cazul în care Europa s-ar confrunta cu un agresor. Așa că, înainte de vedea cum stăm cu războiul, ar fi normal să inventariem aceste probleme.

Fără nicio ordine de importanță, Europa toată are o problemă cu arhitectura sa de securitate, care nu mai este funcțională de douăzeci de ani și a fost ridiculizată de Federația Rusă, prin anexarea Crimeei. Apoi, Uniunea Europeană are o problemă cu faptul că nu poate să își formuleze o politică de securitate și apărare, cum nu poate nici să realizeze o asemenea politică. Statele europene, indiferent de apartenența lor, au problema că sunt dependente de puterea militară a Statelor Unite ale Americii, atât pentru propria lor apărare, cât și pentru a-și putea exercita, între ele, diferite forme de putere ușoară, sau soft, cum ar fi cea economică sau politică. Statele europene mari și puternice din punct de vedere politic și economic au o credibilitate scăzută în ceea ce privește puterea lor militară, pe care o mențin la un nivel foarte scăzut și sub o conducere politică timidă și modestă. Din ce în ce mai evident și mai strident, Federația Rusă arată cu degetul spre restul Europei de la vest de ea ca spre un inamic declarat și zdrăngăne în declarații diferite amenințări de natură militară la adresa acestei Europe.

Cum spuneam mai sus, în sinea lor, aceste probleme nu sunt motive de război, cum nici soluția la aceste probleme nu este războiul. Nici măcar problema de securitate continentală legată de comportamentul agresiv al Moscovei la adresa Kievului și de amenințările resimțite de Statele Baltice din partea Rusiei nu are vreo soluție militară de tipul războiului. De altfel, cu excepția terorismului, statele europene nu au niciun alt inamic identificat, ce ar trebui combătut cu forța lor armată, atâta câtă este. Aceleași probleme, însă, crează un mediu propice pentru atitudini violente între state sau în interiorul statelor, pentru exprimarea unor opțiuni politice, fie ele separatiste, fie de anexare teritorială.

Un război mai mare în Europa este totuși posibil, în condițiile în care proiectul globalizării pare din ce în ce mai puțin realizabil, datorită precarității sistemului financiar dovedit totalmente corupt, ce ar fi trebuit să îl susțină, precum și în condițiile în care schimbările climaterice, combinate cu demografia în expansiune în zonele sărace ale Lumii crează probleme de supraviețuire fizică pentru miliarde de oameni. Mai devreme sau mai târziu, vor apărea state sau entități sub-statale care să considere războiul o soluție la aceste evoluții, fie pentru a-și dobândi un teritoriu în interiorul Europei, în care să se considere în siguranță, fie pentru a controla teritorii exterioare, de unde să le parvină elemente de bunăstare sau din care să prevină viitoare amenințări la adresa securității lor.

Deci, un răspuns credibil la întrebarea dacă va mai fi un război mondial sau, cel puțin, unul european este că da, un asemenea război va fi posibil, doar că nu pentru motivele ghicite de unii analiști în globurile lor de cristal. Dar nu va fi posibil imediat, ci într-un viitor mai apropiat ori mai îndepărtat, viitor pentru care Europa ca atare, sau statele europene fiecare în parte sau împreună ar trebui să se pregătească încă de astăzi. Dar, deocamdată, nu o fac.