Între războiul cu Siria și lumina verde

August 27, 2013

Hari Bucur-Marcu

Luni, 26 august 2013, o echipă de inspecție a Organizației Națiunilor Unite a început, la Damasc, capitala Siriei, culegerea de probe pentru argumentarea acuzației că guvernul local a folosit armele chimice în războiul civil ce macină țara de doi ani încoace. Chiar înainte ca această echipă să își publice concluziile, unele cancelarii occidentale, între care se evidențiază Washington D.C., Londra și Paris, au anunțat că înclină să creadă că guvernul sirian este responsabil de utilizarea acestor arme chimice, pe când Moscova a spus răspicat că nu sunt suficiente dovezi privind această responsabilitate și, în consecință, se opune oricăror acțiuni punitive îndreptate împotriva presupușilor făptași.

Ne aflăm înaintea ședinței Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite ce, la sediul său de la New York, se va reuni pentru dezbaterea raportului și adoptarea unei rezoluții prin care guvernul sirian ar putea fi sancționat. Există varianta ca raportul echipei de inspecție să fie suficient de convingător pentru toți membrii consiliului și că aceștia vor vota, consensual, o anumită conduită internațională, care ar putea cuprinde și mijloace violente de sancționare, cum sunt loviturile aeriene îndreptate împotriva unor ținte guvernamentale siriene. Așa cum există și varianta ca acest Consiliu de Securitate să nu poată adopta nimic, din pricina opoziției unuia sau mai multor membri permanenți, înzestrați cu puterea veto-ului.

Această situație devine din ce în ce mai atipică, pe scena internațională. Paradoxal, însă, aceeași situație devine și din ce în ce mai predictibilă, cel puțin în ceea ce privește comportamentul principalilor actori implicați. Am putea spune chiar că atât occidentalii cât și rușii nu prea au alternative din care să aleagă, ci vor trebui să facă o serie de mutări impuse, așa cum o partidă de șah impune anumite mutări, pentru a evita matul.

Atipicitatea situației siriene provine din introducerea în ecuație a folosirii armamentului chimic, iar predictibilitatea ei este dată de trasarea unei linii roșii pe care guvernul sirian n-ar fi trebuit să o treacă. Fără armamentul chimic, am fi avut de a face, cum avem de la începutul războiului civil sirian, doar cu o schimbare violentă de regim politic. Așa cum a fost cazul în Egipt și Libia, ca să luăm numai două din statele care au trecut prin situația denumită „Primăvara Arabă”, în care guverne autoritare sau chiar dictatoriale au fost îndepărtate de la putere, prin acțiune populară, mai mult sau mai puțin violentă. În unele dintre aceste state a fost nevoie și de internvenție internațională, în favoarea schimbării, pe când, în altele a fost nevoie doar de o anumită susținere internațională, fără completarea acesteia cu acțiuni propriuzise, de natură militară.

Cazul devenit tipic este cel al Libiei din 2011. Acolo, comunitatea internațională reprezentată prin Uniunea Africană, Liga Arabă, Uniunea Europeană, NATO și, bineînțeles, ONU a convenit că opoziția la regimul colonelului Muammar al-Gaddafi trebuie sprijinită prin toate mijloacele, inclusiv prin acțiune militară. Motivarea acestei decizii a fost, de la început, irelevantă. Desigur, s-au formulat argumente umanitare ce justificau o intervenție militară împotriva guvernului libian, dar, după războiul din Golful Persic din 1990 – 1991, când au fost fabricate mărturii false privind cazurile de încălcare a dreptului umanitar internațional, nimeni nu a mai contat pe credibilitatea unor asemenea argumente, ele fiind luate mai mult ca pretext.

În Siria, nu este posibilă o conduită intenațională de acest tip, deoarece acest stat se află în regiunea Orientului Mijlociu, unde orice intervenție externă trebuie pregătită printr-o abordare holistică. Adică, trebuie ținut cont de vecinii Siriei, între care se detașează Israelul, Libanul și Turcia, precum și de statele arabe, apoi de cele musulmane, între care Iranul ocupă un loc special. Federația Rusă își revendică un rol strategic în zonă, rol pe care și-l joacă în tandem cu guvernul președintelui Bashar al-Assad și, deci, nu poate fi ignorată. Așa cum, orice soluție la un conflict în regiune, inclusiv la acest război civil, trebuie adoptată tot într-o formă holistică, adică împreună cu soluții la toate problemele Orientului Mijlociu, între care problema palestiniană predomină agenda.

De aceea, pentru a singulariza problema siriană în marea de probleme ale acestei regiuni fierbinți ale Pământului, pe măsură ce războiul civil sirian devenea tot mai distructiv, iar victimele acestuia se făceau tot mai numeroase, americanii, sprijiniți, în special, de britanci, au trasat o linie roșie, pe care guvernul sirian nu ar fi trebuit să o treacă, dacă nu voia să devină inamicul declarat al acestora. Gestul provine din comportamentul copiilor care, în căutare de provocări, trag o linie în țărână, amenințându-i pe ceilalți că trecerea acelei linii presupune, automat, bătaie. Fiind una dintre puținele state ale planetei Terra care mai posedă armament chimic, Siria a fost prevenită de cancelariile occidentale că folosirea acestor arme echivalează cu trecerea linei și, implicit, cu bătaia. Iar, pentru a fi mai vizibilă, au dat acestei linii simbolice culoarea roșie.

Însă, armamentul chimic a fost folosit. Se pare că mai multe mii de oameni au fost loviți de aceste arme, iar câteva sute au murit, dintr-o singură lovitură. Ori, Siria a fost tolerată de comunitatea internațională să posede arme chimice cu condiția implicită ca acestea să nu fie folosite, conform Protocolului de la Geneva din 1925, la care acest stat este parte. Acum, dacă guvernul de la Damasc a scos din depozite unele proiectile chimice și a lovit cu ele opozanții săi din războiul civil, comunitatea internațională este obligată să ia atitudine. Absența unei atitudini ar echivala cu o lumină verde ce indică guvernului vinovat că poate săvârși o asemenea acțiune ilicită, oridecâteori va vrea el, și să scape cu bine. Și mai grav, aceeași absență a unei reacții internaționale ar putea fi o lumină verde pentru orice stat deținător de arme de distrugere în masă că ar putea angaja aceste arme în orice dispută ar avea el. Ar fi ca și cum Federația Rusă, de exemplu, ar fi liberă să folosească focoase nucleare în disputele sale interne pentru menținerea unor teritorii ce dau semne de separare.

Deci, comunitatea internațională, avându-i în frunte pe americani, britanici și francezi, este obligată să facă anumite mișcări pe tabla de șah a securității zonale și chiar mondiale.

Prima mișcare obligatorie este să se confirme atacul cu arme chimice și să se dovedească responsabilitatea Guvernului al-Assad pentru asta. Ceea ce, în special pentru americani, este o problemă de credibilitate. Nu cu mai mult de zece ani în urmă, secretarul lor de stat de atunci, Colin Powel, un fost general cu o carieră ireproșabilă, victorios în primul război din Golful Persic din postura de președinte al comitetului șefilor militari americani și unul dintre artizanii victoriei Vestului în războiul rece dus împotriva comuniștilor, s-a compromis lamentabil prezentând Consiliului de Securitate al ONU niște așa-zise argumente, sub forma unor desene dovedite ulterior fanteziste, că Irakul ar fi deținut la acea vreme arme de nimicire în masă, inclusiv arme chimice. De atunci încoace, americanii preferă să nu mai producă ei dovezi privind existența și utilizarea armelor de nimicire în masă, ci îi încurajează pe alții să facă acest lucru. Asta, chiar dacă ei, prin mijloacele lor sofisticate de culegere de informații ar fi deja convinși că asemenea arme există și au fost întrebuințate.

Presupunând că activitatea inspectorilor ONU a fost încununată de succes, că ei au reușit să strângă suficiente probe credibile despre un atac armat chimic, într-un cartier periferic al Damascului, și că acest atac poate fi pus, fără îndoială, în responsabilitatea guvernului sirian, a doua mișcare obligatorie este constituirea unei coaliții de state dispuse să îi sancționeze pe responsabili. Statele interesate se vor împărți pe trei categorii. Vor fi state dispuse să ia măsuri active, vor fi alte state dispuse să sprijine financiar, logistic sau doar politic aceste măsuri active și vor fi state ce doar aprobă asemenea curs al acțiunilor prin tăcere. Federația Rusă se va situa, aproape obligatoriu, în rândul acestei a treia categorii, deși, natural ar fi ca rușii să se opună, în continuare, oricărei atitudini intervenționiste externe în conflictul sirian. Numai că, în situația în care este irefutabilă folosirea armelor chimice de guvernul sirian, Moscova nu mai are alte alternative, decât să meargă în aceeași direcție cu toată lumea.

Cu toate că pedepsirea guvernului de la Damasc este obligatorie, alegerea pedepsei se poate face dintr-un mănunchi de alternative. Confirmând atipicitatea situației, este puțin probabil să fie aleasă alternativa susținerii militare a opoziției siriene cu o intervenție internațională, fie ea și doar cu lovituri aeriene, cum s-a întâmplat în Libia. Mult mai probabilă ar fi o intervenție directă, prin care guvernul sirian va fi privat de capacitatea de folosire a vectorilor de transport la țintă a armelor chimice, cum sunt tunurile de mare calibru, aviația ori rachetele. Sau, chiar distrugerea depozitelor și locațiilor în care asemenea arme sunt stocate ori fabricate. Faptul că, suferind asemenea lovituri, guvernul sirian și-ar slăbi performanțele în războiul civil pe care îl poartă împotriva opoziției va fi considerat ca o consecință colaterală a pedepsirii vinovatului de atacul chimic. Desigur, se pot gândi și discuta și unele pedepse non-violente, dar nu prea le stă în fire americanilor și, în general, occidentalilor să prindă o asemenea ocazie de acțiune militară perfect justificabilă, oferită aproape pe tavă de însuși guvernul împotriva căruia s-au situat deja și ei să o rateze.

Ne mai putem aștepta la suficient de multă retorică și chiar propagandă, din toate părțile. În sine, aceste zgomote sunt indicatori de succes sau, după caz, de pierdere, în sensul că acei mai vocali în prevestirea unor consecințe apocaliptice sunt, de obicei, și cei mai puțin capabili de acțiune sau cei mai slabi în confruntare, iar gălăgia iscată de ei este un indiciu că se consideră, deja, perdanți. Iar toate astea se vor întâmpla în următoarele câteva zile.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new