Meandrele teoriilor geopoliticii – cazul Ucraina

Cristi Pantelimon

Vă propun o interpretare ușor diferită a evenimentelor din Ucraina, diferită de cea cu care ne-am obișnuit, și care afirmă că Rusia, în disperare de cauză și alertată de semnalele că Ucraina va intra în NATO, a decis să atace prima și să împiedice acest deznodământ care i-ar fi fost fatal geostrategic.


Poate că lucrurile stau tocmai invers. Strategia americană a anilor 90 era reticentă la ideea clasică a geopoliticii, care afirma că aceasta este, în esență, lupta pentru controlul teritorial. Geografia politică și geopolitica însemnau cam același lucru, control al spațiului. Dar geopolitica americană a anilor 90, când SUA se găseau singure pe scenă, nu mai credea în importanța ideii de război pentru dominarea spațiului. Un Edward Luttwak vorbește atunci despre „geoeconomie”, afirmând că granițele nu mai contează și că economia sau dominația economică, dincolo de frontiere, este viitorul geopoliticii. Dar, imediat după criza din 2008, care a dovedit fragilitatea economiei americane (cu toate loviturile date Irakului, Libiei și altor rebeli care doreau să evite dolarul și să tranzacționeze petrolul în euro), SUA s-au confruntat cu perspectiva pierderii poziției dominante la nivelul economiei globale, în ciuda controlului pe care încă îl exercitau asupra sistemului nervos al economiei mondiale. Școala geopolitică franceză a accentuat suficient ceea ce se numește

„Extrateritorialiatea dreptului”, formă modernă de imperialism (Herve Juvin), criticată nu fără a arunca o privire implicită spre critica normativismului juridic, operată de Carl Schmitt cu multă vreme înainte. Ideea este aceeași: un sistem internațional de reglementare juridică ce e dominat dintr-un singur centru de putere nu poate să traducă un echilibru al relațiilor internaționale.
Actualmente, SUA se confruntă cu o criză de statut economic care o împinge, straniu, să critice teoria economică a avantajelor comparative a lui David Ricardo, o icoană a liberalismului anglo-saxon. Luttwak însuși prefațează o carte apărută în 2010 care se ocupă fix de critica lui Ricardo (Ian Fletcher, Free Trade doesn-t work etc.). Pe scurt, economia (controlul fluxurilor financiare, în primul rând, dar și celor de petrol) nu mai ajunge pentru a domina lumea. Reintră masiv în scenă elementul teritorial. Retragerea din Afghanistan este o pierdere, atacul din Kazahstan este o tentativă de a rezista, atacul din Ucraina de asemenea. De fapt, SUA, confruntate cu perspectiva „închiderii” Eurasiei (Turcia a fost primul pion care a semnalizat astfel, în 2016), cu perspectiva conductei Nord Stream II finalizată și, mai ales, cu relația echilibrată dintre Europa și China (vă mai amintiți critica statuii lui Marx, „ridicată” de bețivul Junker în siajul relațiilor euro-chineze?), au hotărât că e momentul să rupă legăturile din interiorul Eurasiei și să declanșeze procesul de balcanizare a Estului și Sud-estului european. Ceea ce, până acum, au reușit. Tentativele de pace dintre ucraineni și ruși vor fi sabotate, Polonia va fi primadonă, alături de Țările Baltice, fundamental anti-rusești.

Anunțurile cum că Bosnia și Herzegovina ar putea intra în NATO fac parte din același scenariu. Cu ce ar întări această mini-entitate NATO? Cu nimic! Dar acolo Rusia trebuie să replice, alături de Serbia. China nu va uita bombardarea ambasadei sale de la Belgrad etc. Problemele româno-maghiare sunt cât se poate de des repuse pe tapet, noroc că cele două popoare, dar și conducătorii lor, sunt pe deplin avertizați. Instinctul politic maghiar, impecabil, la care se adaugă relativa nepăsare românească (?), vor face ca Transilvania să nu se miște. În schimb, s-a mișcat, foarte bine, Ucraina, deranjată în mod evident de Rusia și de pierderea Crimeii. Alte tentative de NATO-izare (a Suediei, care se răzgândește și vrea acum în NATO), a Finlandei, în Nordul Europei, vor face ca Euro-Asia să devină un teren de luptă și nu o Heartland, așa cum spuneau clasicii geopoliticii anglo-saxone.


Pe scurt, SUA nu vrea să plece din Europa (de fapt, din Eurasia) fără să lase urme adânci. Pacea europeană a durat atât cât SUA a dispus de puterile europene (2003, când Vestul Europei a refuzat alinierea la invadarea Irakului). De atunci, revenirea principiului teritorial în geopolitica americană este vădită, cu consecințele care se simt.
Un astfel de tablou nu arată atât o Rusie pornită să acapareze noi teritorii, ci o Americă ce „otrăvește fântânile” pe care, poate, la negocierile din ultima vreme, rușii i-au cerut să le lase.
Probabilitatea ca România să fie atrasă în acest război al SUA cu Europa (care nu o mai dorea tutore) e extrem de mare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *