ARHIVA Power&Politics World

O primăvară nefiresc de lungă

January 17, 2014

Mihai Albișteanu

Tunisia sărbătorește trei ani de la căderea regimului Ben Ali, și de la începutul primăverii arabe, care și-a avut punctul de pornire în acest stat. Nu este un moment oarecare: premierul Ali Laarayedh, din partidul islamist moderat Ennahda, și-a prezentat recent demisia, sub presiunea unor demonstrații de stradă, în general pașnice. Deși la o temperatură substanțial redusă, primăvara arabă continuă să se desfășoare, în mare, conform planului inițial. Să vedem însă cu ce costuri.

Trebuie precizat dintru început un lucru: perioada scursă de la declanșarea evenimentelor (revoluții – dacă doriți) ne permite să afirmăm că scopul ultim prezentat mediei mondiale (motivația oficială era mai mult pentru cetățenii ”vestici”), acela al înlocuirii unor regimuri autoritare sau dictatoriale cu unele democratice nu este unul în sine, el ascunzând, de fapt, adevăratele deziderate urmărite de păpușarii din umbră. Căci, tot intervalul de timp trecut din decembrie 2010 încoace, ne dă posibilitatea să afirmăm, fără a greși, că mișcările la care ne referim, deși desfășurate pe un fond ideatic și problematic autohton, nu au fost nicidecum spontane, ci bine alimentate (nu doar financiar) din exterior. Și, cum nimeni nu investește fără a obține un profit, una dintre finalitățile provocării acestor mișcări este accesul Occidentului la resursele zonei, inclusiv prin stoparea intruziunii chineze. Există și alte obiective de atins, consolidarea securității statului Israel, nefiind tocmai ultimul dintre acestea.

Planul se desfășoară pe etape și ia în calcul abordări diverse, în funcție de țările, regimurile și formele de guvernare cărora li se adresează. Povestea cu implemantarea democrației este ușor de demontat, când vedem dublul standard occidental: regimurile nedemocratice din Egipt, Siria, Libia, Tunisia au fost considerate mult mai ”ticăloase” decât dictaturile plutocratice din Emirate, Qatar, Arabia Saudită sau Bahrain. Se vede cu ochiul liber, de la o poștă, că monarhiile Golfului nu au fost atinse de tsunami-ul revoluționar (deși, acolo, problema drepturilor omului era și este sensibil mai acută decât în statele intrate fără voia lor în ”primăvară”) și asta nu poate fi întâmplător. Sigur, ca să supraviețuiască (și poate, ca să-și atingă interese economice și politice demult vizate) monarhiile din Golf s-au făcut frate cu ”dracul” înstelat și au devenit, alături de Turcia, părți interesate în chestiune, acționând chiar mai vorace decât inițiatorii acțiunii, pentru ducerea acesteia la bun sfârșit. Desigur, starea de spirit (nemulțumirea) exista. Tinerii, mulți, destul de săraci, fără obiective și perspective de viitor, nu au mai acceptat să se supună, ca părinții lor, unor dictatori – socialiști și populișt – tot mai rupți de realitate și de popoarele pe care le conduceau și care tindeau (nu este doar cazul Siriei) să dezvolte adevărate dinastii non-monarhice. Rețelele de socializare (fiindcă socialismul arab nu însemna cenzura de la Havana sau de la Phenian), bine manipulate de serviciile vestice, au făcut restul.

Spuneam că monarhiile din Golf nu au fost afectate. Motivul este simplu: acolo, petrolul și o populație încă redusă numeric au făcut ca lipsa drepturilor democratice să fie alinată de dolari. Există o excepție – Bahrainul, asupra căreia vom reveni. Perdeaua de siguranță a acoperit și regatul hașemit al Iordaniei (mai sărac și unde au existat tulburări, soluționate însă diplomatic de abilul rege Abdullah al II-lea) și s-a întins până la Rabat, căci regatul saudit nu ar fi acceptat prăbușirea nici a unei singure monarhii arabe – pentru că asta ar constitui un precedent extrem de periculos. Dar, regele Mohhamed al VI-lea al Marocului a fost silit (de presiunea, moderată însă, a străzii) să adopte unele reforme, care au lărgit cadrul democratic – instituțional al regatului nord-african. La rândul său, deși nu este monarhie, Algeria a fost lăsată, momentan, în pace. Nimeni nu vrea să repete experiența alegerilor libere din decembrie 1991, câștigate de islamiști. Intervenția autorităților, prin anularea turului al doilea (11 ianuarie 1992) a aruncat Frontul Islamic al Salvării în brațele terorismului și țara într-un război civil sângeros, căruia i-a pus capăt președintele Abdelaziz Bouteflika – ales în 1999, reales în 2004 și în 2009, acesta a promulgat o amnistie, a cărei aplicare a redus considerabil violențele. Protestele declanșate în 28 decembrie 2010 au rămas la stadiul de adiere de primăvară, căci, înțelegând mesajul, pe 24 februarie 2011 guvernul a ridicat starea de urgență, în vigoare de 19 ani. A fost suficient, pentru că, terorizată de excesele cumplite ale războiului (anti)terorist (circa 44 000 morți), populația a stat cât mai departe de ideea de revoluție.

În Algeria nu este nevoie de schimbarea regimului – deși se cramponează de putere, președintele este bolnav și va fi curând înlocuit. Simulacrul de democrație este deocamdată suficient. Nu era un dictator (mai mult sau mai puțin) socialist, naționalist, de doborât, iar islamismul, decimat de războiul civil, nu mai are mare susținere în populație, așa încât… nu mai trebuie adus la putere, ca etapă intermediară către democrație. Să nu ne mirăm, Serviciile occidentale nu sunt formate din naivi – s-a știut foarte clar ce urmări va produce primăvara arabă în fiecare dintre statele vizate. S-a luat în calcul că mișcările islamiste, ținute sub obroc de dictaturile socialiste arabe, vor răbufni cu furie, în caz de revoluție. Erau imposibil de controlat sau de reprimat. Cu toate acestea, s-a încercat asta – în Tunisia a ajuns la putere un partid islamist, dar unul moderat (Ennahda), iar în Egipt totul a fost pe muchie de cuțit – dar Frăția Musulmană (extrem de bine organizată și de călită de anii de clandestinitate) a ajuns totuși să guverneze și să-și impună președintele. Cum spuneam, faptul acesta fusese dinainte prevăzut – și s-a trecut la planul B: îi lăsăm pe islamiști să ia puterea, îi compromitem decisiv în ochii populației și apoi îi dărâmăm. Dacă urmărim evoluțiile din Egipt și din Tunisia, lucrurile sunt mai mult decât evidente. În Tunisia, Ennahda a fost compromisă de uciderea (de către persoane necunoscute – nu s-a dovedit vreo legătură cu autoritățile) a doi lideri marcanți ai opoziției laice; Ennahda a înțeles jocul și a acceptat să organizeze alte alegeri. În Egipt, Frăția Musulmană a fost lăsată să ia puterea (2011) numai pentru  fi doborâtă apoi violent, printr-o lovitură de stat, de demonstranții pro-occidentali, cu sprijinul decisiv al armatei (vara 2013) și decapitată – președintele Morsi și întreaga conducere a partidului și a mișcării se află în închisori (și mii de activiști în morminte), iar acuzațiile formulate în instanță le vor aduce mulți ani după gratii (sunt sigur că deja regretă amarnic regimul Mubarak). Aș aminti doar că, în chiar ziua debarcării lui Morsi, în Egipt, toate serviciile publice, blocate (în mod suspect) de luni de zile, și-au reluat activitatea, iar benzina (cozile la benzinării se întindeau pe kilometri întregi) a reapărut, ca prin minune, la stații. Referendumul pentru noua Constituție și-a atins scopul și generalul Abdel Fattah el-Sisi, omul forte de la Cairo (școlit în SUA și în Regatul Unit) se pregătește să candideze pentru a ocupa funcția de șef al statului, într-o democrație ”originală”, în care armata, stipendiată masiv, anual, de către Washington, reprezintă un factotum.

Tunisia este produsul de export, iar cu Egiptul nu te joci, dacă nu vrei să riști să lași în debandadă o țară de 80 de milioane de oameni, vecină cu Israelul și să pierzi controlul Suezului. Puțin altfel se pune problema cu statele care dețin zăcăminte importante de petrol. Acolo, interesele Vestului sunt să mențină, cât mai mult timp, o stare de instabilitate, care să permită jefuirea pe scală largă a resurselor. Așa se întâmplă în Iraq, din 2003 încoace. Așa se întâmplă și în Libia, unde, după linșarea lui Muammar Gaddafi de către ”rebelii” antrenați de Serviciile occidentale și sprijiniți decisiv de o coaliție europeană, condusă de Franța, dar susținută logistic de SUA (cum altfel, niște amărâte de triburi ar fi învins armata libiană?) se fură – pe model iraqian – aurul negru, cu petrolierul, ocolind neputincioasele autorități de la Tripoli. Cu 1-2 ani înainte de asta, conducătorul Marii Jamahirii Libiene își întindea cortul în față la Elysee, iar Berlusconi îi săruta mâna. Totuși, dacă acuzăm ipocrizia lui Sarkozy și a lui ”Il Cavaliere”, nu trebuie să uităm că agresiunea militară asupra Libiei nu s-ar fi putut produce fără acordul tacit al Rusiei și Chinei (care s-au abținut la votul din Consiliul de Securitate al ONU).

Statele care nu dețin petrol și nici nu au o situație strategică cu adevărat specială, dar dispun de largi teritorii de ”vânătoare”, deșertice, puțin locuite, se pot bucura și ele de un ”tratament” special, dar de alt tip. Sunt transformate în ”dronodromuri”. În Yemen, după îndepărtarea lui Ali Abdullah Saleh, indiferenți la faptul că țara ar putea cunoaște o nouă divizare, americanii își perfecționează avioanele fără pilot, bombardând așa-ziși membri Al Qaeda și alți militanți islamiști. Trebuie doar să fie preciși atunci când lovesc ținte din Afghanistan sau zone populate din regiunea paștună a Pakistanului… Dronele Pentagonului ”vizitează” tot mai des și Africa Orientală, trecând Golful Aden, în zbuciumata Somalie și vizând, probabil și Sudanul, unde primăvara arabă s-a frânt de cerbicia lui Omar al-Bashir, dar și de numeroasele și complicatele probleme etno-petroliere ale zonei. Modelul a fost preluat (tot cu logistică SUA) și de Franța, pentru a-l aplica în statele Africii Centrale, unde se va construi o bază pentru drone. Care vor combate mișcările islamiste, alimentate – cum altfel? – cu armele din devalizatele depozite ale lui Gaddafi.

Acolo unde s-a putut, serviciile de informații occidentale au căutat să creeze tensiuni etnice și religioase, prin exploatarea cărora să-și atingă mai ușor scopurile. În Egipt, atacurile musulmanilor asupra comunității copte au servit ca una dintre pârghiile de discreditare ale Frăției Musulmane. Un rezultat mult mai spectaculos s-a obținut însă din punerea în scenă a conflictului dintre șiiți și sunniți. Sunt cunoscute vechile tensiuni dintre wahhabiții saudiți și șiiții iranieni. Conflicte între șiiți și sunniți au avut loc, în Iran și în Iraq, chiar și în timpul desfășurării războiului dintre cele două state (1980-1988).  De asemenea, este de notorietate ostilitatea fățișă dintre cele două ramuri ale partidului Baas, cea irakiană (dominată de sunniți) și cea siriană (dominată de șiiții alawiți). Una dintre consecințele invaziei americane în Iraq, din 2003, a fost aceea că, prin alegeri, șiiții (majoritari) au luat locul sunniților la conducerea țării. După retragerea trupelor americane (încheiată în decembrie 2011) sunniții (sprijiniți neoficial de Arabia Saudită) au pornit, treptat o opoziție violentă împotriva guvernului lui Nuri al-Maliki, opoziție care s-a transformat într-un val de atentate și, în cele din urmă, în luptă armată. Maliki apelează la sprijinul SUA, nedisprețuind însă nici ajutorul Republicii Islamice Iran – șiită. De asemenea, șiiții din Bahrain, majoritari, s-au ridicat (în numele clamatei primăveri arabe) împotriva dinastiei sunnite care conduce la Manama. Motivând implicarea iraniană, tancurile saudite au intervenit pentru a-l salva pe rege, sub ochii indiferenți ai Statelor Unite, cărora micul stat le oferă găzduire pentru Flota a 5-a, din Golful Persic.

Evenimentele se suprapun cu evoluțiile din Siria, atinsă și ea, în 2011, de ”primăvara” aducătoare de moarte. Acolo, Partidul Baas, controlat de alawiții președintelui Bashar al-Assad susțin lupta împotriva unei opoziții armate a majorității sunnite – moderați (sprijiniți de Occident) și radicali (echipați și plătiți de monarhiile din Golf). Mozaicul etnic și religios sirian, atât de fragil (și tocmai de aceea atât de prețios) a fost pus la pământ și a fost o chestiune de timp ca flagelul confruntărilor interconfesionale să se întindă în Libanul vecin, care abia și-a revenit dintr-un război civil devastator. Siria este o ruină, iar statele din jur gem de refugiați. Conflictul dintre sunniți și șiiți a fost atât de bine instrumentat, încât s-a ajuns la situația de necrezut ca între Hezbollah-ul șiit libanez (care îl susține militar pe Assad) și Hamas-ul palestinian (sunnit), mișcări care au luptat, aliate, împotriva Israelului, în războiul din vara anului 2006, să apară, la un moment dat,  o stare de ostilitate destul de pronunțată – Hamas declarând că sprijină debarcarea regimului Assad.

Democrația, clamată în 2011, ca obiectiv major al revoluțiilor arabe, nu a fost implementată aproape nicăieri. Doar Israelul respiră, tot mai ușurat, căci iadul conflictual din jur a slăbit presiunea lumii arabe și islamice asupra sa. Arabii au acum alte probleme…

După săptămâmi de negocieri între putere și opoziție premierul Mehdi Jomaa (Ennahda) a depus jurământul, luându-i locul lui Ali Laarayedh. El va conduce un guvern tehnocrat, de tranziție, care trebuie să se ocupe de problemele curente și să organizeze alegerile generale. Tunisia pare, până acum, să fie exemplul reușit, copilul legitim al primăverii arabe. Pentru toți ceilalți, însă, primăvara asta sinistră a devenit obositor de lungă.

***

Mihail Albișteanu este profesor de istorie, absolvent de studii postuniversitare de jurnalism și istorie (Românii în relațiile internaționale) în cadrul Universității ”Al.I. Cuza” din Iași; publicist (articole publicate în  Independentul, Timpul de Iași, Ziarul de Iași, Spune, Ethos Românesc, Monitorul de Iași, Rost, Tracitas atque latinitas)