Paradigma zonei tampon

March 30, 2014

Hari Bucur-Marcu

Asumarea prin puterea armelor a responsabilității Federației Ruse pentru naționalii ruși din afara granițelor sale oficiale pune direct și acut în discuție securitatea României.

Deocamdată, această asumare s-a materializat în anexarea Peninsulei Crimeea la respectiva federație și în mișcări de trupe în apropierea granițelor rusești cu Ucraina, mișcări menite să atragă atenția asupra unei posibile asumări a aceleiași responsabilități și pentru naționalii ruși din alte părți ale Ucrainei, unele dintre ele situate chiar la granița cu România. În context, nimeni nu poate exclude și posibilitatea ca aceeași protecție armată să o acorde Federația Rusă și naționalilor ruși din Republica Moldova, ceea ce ar aduce atât administrația cât și trupele rusești tot la granița cu România.

Din perioada feudală și până astăzi, indiferent de regimul său politic ori de aranjamentele de securitate în vigoare, Rusia a privit cu îngrijorare la restul Europei, de unde a considerat întotdeauna că îi vine cea mai mare amenințare de securitate, deși această amenințare s-a transformat într-o invazie asupra sa doar de două ori în ultimile patru secole, în 1812 și 1941.

Sunt convins că, în mintea rușilor, dând la o parte cele două excepții menționate aici, lipsa de concretețe a amenințării europene s-a datorat exclusiv măsurilor luate de ei ca să țină Eurpa cât mai departe de hotarele rusești și nu agresivității scăzute a europenilor. Adică, Rusia a avut și are mare grijă să își creeze o zonă tampon între teritoriul ei și Europa și, de-a lungul timpului, a cheltuit enorme resurse pentru menținerea acestei zone sub controlul său strategic și operativ.

În ceea ce privește România, înainte de primul război mondial, Rusia țaristă deținea controlul administrativ asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord și controlul strategic asupra Regatului României, inclusiv prin prezența militară sporadică pe teritoriul acestui regat. Până și independența României, la 1877, s-a petrecut tot sub control strategic rusesc, chiar dacă ea a fost consfințită printr-o eroică acțiune militară românească împotriva Imperiului Otoman. În perioada interbelică, Uniunea Sovietică a acționat ca moștenitoare a Rusiei și a făcut tot posibilul să refacă o zonă tampon esențială la granița sa, obținând prin ultimatum Basarabia de la România, în 1940, în strânsă înțelegere cu Germania, prin intermediul căreia a refăcut și controlul strategic asupra restului României. După cel de-al doilea război mondial, zona de siguranță strategică a Uniunii Sovietice împotriva unei invazii europene s-a extins peste teritoriul Republicii Populare și apoi Socialiste România, cuprinzând și Ungaria. La destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, Rusia s-a repliat teritorial între granițele Federației Ruse și și-a menținut controlul strategic asupra Ucrainei și Republicii Moldova, considerate, evident, ca noua zonă tampon între ea și Europa.

Russian President Vladimir Putin, right, and Defence Minister Sergei Shoigu

În ceea ce privește România membră a Uniunii Europene și a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – NATO, este normal ca Moscova să nu mai poată exercita un control strategic de tipul celui văzut cu ochiul liber că l-a aplicat Ucrainei și Moldovei. Dar nici nu avem cum să excludem complet prezența unui asemenea control, ori, cel puțin, a unor tentative de exercitare a lui. Putem bănui că, dacă s-a menținut un control strategic rusesc asupra României, el a căpătat forme difuze și bazate doar pe elemente evazive, cum ar fi interzicerea străpungerii lanțului muntos al Carpaților românești cu autostrăzi și căi ferate de mare viteză, care să aducă infrastructura europeană la granița cu Moldova și Ucraina, ori menținerea unei dependențe artificiale a românilor față de gazul rusesc.

Nu știm însă cât din diminuarea influenței strategice rusești asupra României, din ultimii douăzeci de ani, s-a datorat faptului că România este de drept parte a Europei și cât faptului că Rusia a avut în tot acest timp sub control strategic o zonă-tampon la est de România, făcând astfel ca interesul ei față de țara noastră să fie mai redus, din punct de vedere strategic și de securitate. Însă, ne vom lămuri în curând.

După cum s-a văzut în ultimile săptămâni, perspectiva părăsirii complete a rolului Ucrainei de zonă strategică tampon a Rusiei față de Europa, prin demararea procesului de integrare europeană a acestei națiuni, i-a făcut pe leaderii de la Kremlin să scoată, la propriu, armele din teacă și să facă tot posibilul ca să reinstaureze controlul lor strategic asupra bietei Ucraine.

Deocamdată, o parte a Ucrainei, reprezentată de Republica Autonomă Crimeea și de orașul Sevastopol, a devenit, de facto, chiar dacă fără recunoaștere internațională, o parte a Rusiei. Și, cum spuneam, în condițiile în care Rusia consideră că are o fereastră de oportunitate strategică, deschisă de lipsa de reacție fermă a restului Europei față de acțiunile sale, este foarte posibil să urmeze și alte anexări la Federația Rusă de teritorii locuite preponderent de nativii ruși.

Ceea ce ridică problema strategică a unei noi zone tampon între noile granițe rusești și restul Europei. În afară de situația improbabilă că Moscova își va schimba mâine paradigma de securitate pe care o are de sute de ani, tot ce le rămâne rușilor de făcut este să reconstituie o asemenea zonă tampon pe teritoriul României.

Vorbim de un control care nu este administativ, așa cum niciodată Rusia nu a administrat România direct. De altfel, nici Imperiul Otoman nu a făcut-o niciodată în Țările Române, pentru că nu a fost nevoie, istoria arătându-ne că România se lasă foarte ușor controlată strategic. Adică, sunt nenumărate dovezi istorice, mai de demult ori chiar de astăzi, din care rezultă că românii sunt destul de permisibili la situația în care să vină alții să le spună ce și cum să facă în și cu patria lor, încât nu mai este nevoie de impunerea acestei voințe străine cu forța armelor, ori prin administrație străină directă a României.

Tocmai pe această permisibilitate sunt convins că mizează și strategii ruși. Va trebui să ne așteptăm ca sentimentele anti-europene și anti-atlantice să fie exacerbate prin intervenții virulente în discuția publică românească, NATO să fie arătată ca o organizație anti-românească, asupritoare și imorală, iar evenimentele publice din perioada următoare, cum sunt alegerile euro-parlamentare sau numirea unui nou secretar general NATO să fie pe deplin exploatate mediatic în acest sens. Alternativa fiind, desigur, o mai mare apropiere și reîmprietenire cu vecina Rusia. Cum spuneam, această eventuală nouă vecină Rusia are dintotdeauna obiceiul să investească masiv în realizarea și dezvoltarea unei zone tampon de importanță strategică între ea și restul Europei. Așa că ne putem aștepta la o infuzie masivă de capital rusesc în România, în conturile celor care vor fi dispuși să transforme România într-o asemenea zonă tampon, cum, de altfel, a mai fost, tot fără prezența militară rusească pe teritoriul țării noastre. Pentru că la o invazie militară rusească este prematur să ne așteptăm.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new