Politica puterii militare rusești în Ucraina

March 2, 2014

Hari Bucur-Marcu

Lăsând la o parte supoziția existenței și desfășurării unui plan ruses de dezmembrare a Ucrainei, ceea ce vedem zilele acestea, cu Moscova trimițând pe străzile ucrainene trupe fără însemne naționale și declarându-și intențiile de sporire a prezenței sale militare în Crimeea, nu este altceva decât expresia unei politici de angajare a puterii militare a Rusiei.

Dacă ar fi să includem în comentariul nostru un asemenea plan de dezmembrare a Ucrainei, evenimentele recente cu schimbarea guvernului prin presiunea străzii, inclusiv fuga președintelui Yanucovici în Rusia, nu justifică, sub nicio formă, orice exprimare a puterii militare a Federației Ruse în Ucraina. Scenariul consacrat în cazurile precedente de dezmembrare a unora dintre fostele republici sovietice este că Rusia intervine militar mult după ce se produce secesiunea de facto și numai în cazul în care statul dezmembrat încearcă să își mențină unitatea cu puterea sa militară, îndreptată împotriva foștilor săi cetățeni. Nu există niciun indiciu că ar putea exista un alt curs al unor asemenea evenimente, care să fie și de succes pentru Rusia.

Deci, cel mai probabil, avem de a face cu o politică rusă de angajare a puterii sale militare, pentru scopul declarat de apărare a instalațiilor militare și de protejare a propriilor cetățeni, aflați pe teritoriul oficial al Ucrainei. Dacă aceasta este realitatea, nu ne rămâne decât să ne întrebăm cât de bună și efectivă este o asemenea politică, unde ar putea duce ea și, mai ales, ce consecințe ar rezulta din manifestarea acestei politici pentru publicul românesc?

Sunt două ipoteze de luat în seamă. Într-una dintre ele, președintele rus Vladimir Putin nu a avut de ales decât să se exprime militar, deoarece îl lipsesc ori sunt prea slabe celelalte mijloace de exprimare politică, cum ar fi cele diplomatice, economice, culturale și de altă natură non-violentă. În asemenea condiții, situația devine extrem de periculoasă nu numai pentru Ucraina, dar și pentru întreaga comunitate internațională. Un stat care apelează la puterea sa militară pentru că îi sunt prea slabe celelalte forme de putere este un stat disperat, încolțit, care nu mai are prea multe de pierdut. Dacă acel stat mai este și un stat nuclear, situația este și mai disperată pentru el, deoarece orice semn că nici puterea militară convențională nu este credibilă sau performantă va fi ascuns sub amenințarea bombei nucleare.

La modul concret, de la înfințarea sa, Federația Rusă a fost mereu protejată de comunitatea internațională, mai ales de Statele Unite ale Americii, care s-au arătat dispuse să acorde credibilitate mijloacelor non-violente de expresie a politicii rusești, tocmai pentru a nu se ajunge să se verifice câtă credibilitate are puterea sa militară. Ne-am fi așteptat ca, și de data asta, Rusia să se exprime diplomatic sau economic față de situația din Ucraina. În schimb, domnul Putin a preferat să se comporte nu cum a făcut-o în Georgia, ci cum a făcut-o în Cecenia. Adică, ca atunci când are de rezolvat o problemă internă cu forța armelor, și nu ca atunci când are de rezolvat o problemă externă cu aceeași forță a armelor. Asta, deoarece, pe plan intern, oricărui guvern îi lipsesc mijloacele de exprimare de tip diplomatic ori economic.

În această ipoteză, domnul Putin este prizonierul populismului rusesc, ori chiar victima acestui populism. Nu este nicio taină că, în mentalul colectiv rusesc, fosta Uniune Sovietică nu a fost altceva decât o Rusie cu un alt nume, iar Federația Rusă rezultată din dezmembrarea URSS, este doar o Rusie mai mică decât cea ce ar fi trebuit să îi revină poporului rus, ca moștenire de la țari. Ca urmare, publicul rus prețuiește conducătorii care arată că au înțeles și respectă această percepție colectivă și îi dezavuează pe cei ce o ignoră. Iar domnul Putin nu are cum să o ignore, pentru că pe ea și-a bazat domnia sa întreaga popularitate. Așa că ne așteptăm și la alte demonstrații de forță militară rusă în sensul că aceste forțe operează, de facto, pe teritoriu rusesc, chiar dacă se află în Ucraina.

Succesul acestor demonstrații depinde din greu de reacția comunității internaționale. Dacă această comunitate, în special cea compusă din vecinii europeni ai Ucrainei, Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii, nu vor recunoaște Federației Ruse dreptul de a se comporta în Crimeea ca la ea acasă, atunci acțiunea militară rusă este deja un eșec, indiferent de succesiunea evenimentelor în teren, la nivelul soldatului ori al câmpului de luptă. Pentru aceasta, respectiva comunitate va trebui să vorbească aceeași limbă cu rușii. Adică, să răspundă cu putere militară la puterea militară rusă. Asta nu înseamnă neapărat război mondial sau chiar regional. Este suficient ca NATO, de exemplu, ori statele membre NATO vecine cu Ucraina ori riverane la Marea Neagră să răspundă la solicitarea Ucrainei de consultări și asistență, în cazul evident când securitatea sa este amenințată, conform procedurilor convenite din timp, în cadrul Parteneriatului distinct dintre Ucraina și NATO.

Orice general responsabil va opri o operație militară ce se va solda cu un eșec evident, cât mai devreme posibil. În cazul de față, chiar înainte de a se trage primul cartuș. Pentru că puterea militară rusă din Marea Neagră, la nivel convențional, este mult prea slabă pentru a face față unei coaliții europene, chiar dacă Statele Unite ar sta deoparte. Lucru știut de toată lumea, inclusiv de rușii înșiși.

Pe de altă parte, dacă aceeași comunitate internațională va avea o atitudine față de Federația Rusă de toleranță la acțiunile militare ale acesteia, ca și când Crimeea ar fi Cecenia, de exemplu, ori dacă va alege să protesteze la aceste acțiuni militare cu alte forme de exprimare politică, cum ar fi cele diplomatice ori economice, situația va fi mult mai complicată, iar eforturile de rezolvare a ei vor fi mult mai mari și mai îndelungate.

Într-o primă fază, Ucraina va fi lăsată să acționeze militar de capul ei, așa cum a făcut-o Georgia în 2008. Nu este clar dacă ucrainenii au studiat și învățat ceva din invazia rusă a Georgiei și, mai ales, dacă s-au pregătit, atât la nivelul luptătorilor, cât și la nivelul conducerii militare și politice, pentru a face față unei invazii rusești, în oricare parte a teritoriului lor.

Deja, unii analiști compară cele două forțe armate, rusă și ucrainaină, și ajung la concluzia că rușii sunt mai tari. O asemenea analiză este valabilă la fotbal, dar nu la război. În cazul unor lupte, este suficient ca, indiferent de pierderile proprii, să produci pierderi de până la un sfert din efectivele inamicului, pentru ca acesta să piardă respectiva lupta ori chiar războiul. Asta se poate întâmpla și dacă îi produci pierderi mai mici, de zece la sută, de exemplu, depinde de cât de motivați sunt invadatorii să moară pentru cauza invaziei.

În tot cazul, într-o confruntare militară ruso-ucrainană, nu vor exista învingători detașați. Vor exista, însă, distrugeri masive, exoduri de populație din zonele de conflict, ori din zonele controlate de forțele militare adverse populației respective și imense pagube economice. Zonei de conflict îi vor trebui peste un deceniu să revină la starea de acum.

The-Head-Quarters-of-the-Black-Sea-Fleet-of-Russian-Federation-Sevastopol

Consecințele strategice ale unei asemenea ipoteze sunt deosebit de îngrijorătoare pentru România. Dacă se confirmă, înseamnă că România este riverană la Marea Neagră cu un stat slab, care are o predilecție evidentă pentru acțiune cu mijloace militare și care este și un principal deținător de armament nuclear, stat condus de un politician prizonier populismului ce l-a propulsat în fruntea națiunii sale. Mai mult, comunitatea euro-atlantică, pe care România se bazează pentru propria sa securitate și bunăstare, este incapabilă să țină sub control un asemenea stat, ceea ce face România extrem de vulnerabilă, dacă nu chiar o plasează direct sub amenințarea rusă.

Cealaltă ipoteză este că președintele rus Vladimir Putin a ales deliberat exprimarea politicii sale în Ucraina cu mijloace militare. O asemenea ipoteză presupune că domnul Putin este foarte sigur de rezultatul unei confruntări militare cu ucrainenii, sau de faptul că ucrainenii vor ceda, înainte de începerea ostilităților. La fel de sigur trebuie să fie domnul Putin și de reacția comunității internaționale, în sensul că are garanții că respectiva comunitate nu va face nimic împotriva sa, decât, eventual, câteva vorbe și o masivă asistență umanitară, care să repare stricăciunile, în cazul în care prezența militară rusă în Crimeea se lasă cu distrugeri și privațiuni existențiale.

Deocamdată, măsurile luate la Kiev de guvernul provizoriu îi infirmă domnului Putin asemenea calcule, dacă le-a făcut vreodată. Vestea bună este că, dacă decizia Moscovei a fost una deliberată, fără să fie constrânsă de populismul rusesc, atunci ea poate fi schimbată fără prea mare efort, dacă se dovedește greșită. Faptul că premierul rus Medvedev îl recunoaște drept interlocutor legitim pe intermarul premier ucrainian Yatseniuc indică atât faptul că Rusia nu vrea să se ajungă la o confruntare militară efectivă, cât și faptul că dezmembrarea Ucrainei prin intervenție militară rusească nu este pe agenda reală a guvernanților ruși.

Din păcate, nu avem suficiente date concrete pentru a valida oricare dintre aceste două ipoteze.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new