Retorică și realism – radiografia amenințărilor ruso-maghiare

August 16, 2013

O rețetă de succes a proastei guvernări a României a fost și este sublinierea amenințării externe la adresa poporului român și a teritoriilor pe care acesta le locuiește. Țara fiind destul de mare și populația suficient de numeroasă, în multe cazuri, un singur inamic probabil s-a dovedit a nu fi destul, așa apărând, simultan, pericolul maghiar și pericolul rusesc, de fapt sovietic, în regimul comunist, de tot mai palidă amintire.

Actualul regim Băsescu reia și amplifică această rețetă de succes, inclusiv dualismul maghiaro-rusesc. Problema serioasă este că, atins de microbul propagandei deșănțate, subiectul amenințării externe, în special al identificării inamicului probabil, devine unul fantezist, dintr-unul extrem de real și preocupant. Adică, nu mai știm cât adevăr și câtă manipulare rezidă în spusele guvernamentale despre acest subiect.
Constatăm cu neplăcere cum teza amenințării budapestane și a amenințării simultane moscovite este băgată cu forța pe agenda de discuții publice nu atunci când aceste amenințări sunt mai acute sau mai îngrijorătoare, ci când proasta guvernare trebuie să își cosmetizeze prostia cu justificări de tipul sacrificiului popular pentru contracararea unor asemenea amenințări. Cum spuneam, în aceste condiții, pentru expert, este practic imposibil de a preciza cât este realitate și cât este născocire în aserțiunile sau aluziile guvernului României, în care îl includem și pe președintele Băsescu Traian. Simpla preluare a unor declarații oficiale sau a unor comentarii ostile la adresa României emise în cele două capitale, în loc să fie elemente de analiză de risc sau amenințare, nu ar face decât serviciul de întărire cu argumente a tezei propagandiste a pericolului extern, care trage Țara înapoi și le leagă guvernanților mâinile la spate, de nu mai pot aceștia să guverneze cum ar trebui.
Când avem de-a face cu exacerbarea caracterului subiectiv, inerent oricărei situații de securitate națională, pentru scopuri propagandistice sau de alt fel, o cale de obiectivare relativă a observației interesate este ieșirea din cercul devenit vicios al declarațiilor emise fie de oficialitățile tuturor părților implicate, fie de propagandiștii de profesie sau de cei acoperiți. Dacă ne imaginăm că acest cerc vicios face parte dintr-un sistem de cercuri concentrice în jurul subiectului atacării și dezmembrării României, putem ieși din el fie trecând într-un palier mai larg, mai îndepărtat, fie trecând în unul mai strâns, mai apropiat de respectivul subiect. Desigur, mai există și alte căi de evitare a capcanei subiectivismului exacerbat, cum ar fi analiza conținutului mesajului de propagandă și a formelor de transmitere și recepționare a lui, dar calea detașării complete de nivelul vorbelor este mai evidentă și chiar mai la îndemână.
Dacă am face un pas înapoi, așa cum am admira un tablou, încercând să surprindem cadrul general, fără să ne poticnim în detaliile acestuia, am vedea în ce măsură Moscova sau Budapesta ar fi interesate sau nu să fie inamicii Bucureștilor. Și am mai vedea și unde se potrivește eventuala lor inamiciție față de noi în arhitectura lor de securitate.
În ceea ce privește Ungaria, arhitectura lor de securitate este bine conturată. Ungurii își văd viitorul lor într-o Europă a prosperității fără violență, care nu mai necesită posesiunea sau controlul teritorial și administrația unei populații ce ar fi surse ale acestei prosperități. Ca urmare, ei și-au edificat o arhitectură de securitate în care puterea reală și necesară este dată de apartenența lor la Lumea Occidentală.
Desigur, nimeni nu are pretenția că această lume ar fi una filantropică, în care sacrificiul personal al unui popor se justifică pentru realizarea binelui altui popor. Din contră, relațiile care domină între națiunile aparținând zonei euro-atlantice, precum și între colectivitatea de state care formează această zonă și terți sunt relații de putere, în care cel mai puternic își impune voința în fața celui mai slab. Numai că puterea nu este exclusiv militară iar manifestarea ei este, de cele mai multe ori, non-violentă. Occidentul a demonstrat în ultimile decenii că prețuiește mai mult relațiile de putere de tip soft, cum ar fi puterea civilă, cea diplomatică, sau puterea economică. Am mai văzut că, pentru scopuri limitate, așa cum ar fi o schimbare de regim politic sau doar o schimbare de orientare politică, Occidentul este în continuare dispus să apeleze și la violență miliară, în relațiile dintre state. Dar posesiunea teritorială nu se regăsește între aceste scopuri.
În asemenea condiții, ar fi foarte greu de catalogat Ungaria ca fiind un potențial inamic al României, care ar urmări să cucerească Transilvania și să o anexeze, revanșard, unei Ungarii Mari. Este evident că Ungaria nu are puterea militară pentru o asemenea întreprindere. Dar Ungaria nu are nici alte puteri, non-violente, pe care să le utilizeze pentru realizarea dezideratului Ungariei Mari. Pentru Budapesta, este suficientă exercitarea unei anumite influențe, ca formă mult mai modestă a puterii propriuzise. Modelul de securitate marghiar este, mai degrabă, o derivată modernă a singurului model de succes din istoria milenară a maghiarimii, care a fost asocierea cu puternicii vremii, mergând până la momentul culminant al bicefalismului imperial. De aceea maghiarii subliniază în vorbe și fapte adeziunea lor indiscutabilă la valorile occidentale, precum și loialitatea lor față de ideea unei Europe unite.
Restul este retorică și propagandă. Dacă România ar fi deranjată de această retorică și propagandă și ar încerca să le contreze cu elemente de putere, ar face un efort nejusitificat, ca să nu spunem inutil. Ar fi ca și când îți construiești o armată adevărată, ca să te bați cu morile de vânt, pentru că le percepi ca pe niște balauri fioroși. Dacă România ar fi preocupată de influența pe care o exercită Ungaria direct asupra sa sau prin intermediul marilor puteri occidentale, atunci singurul mod e contracarare a acestei influențe ar fi să realizeze, la rândul ei, o influență și mai mare. Numai că, pentru un asemenea scop este nevoie de mijloace adecvate, pe care România nu vrea să și le dobândească. Sau, mai corect spus, demnitarii români nu vor, nu pot și nu știu cum s-ar putea dobândi și cum s-ar utiliza asemenea mijloace, preferând să se poziționeze față de cancelariile occidentale ca reprezentanți ai unui stat de mâna a doua, cum a precizat fără tăgadă domnul președinte Băsescu, sau cum a demonstrat prin fapte domnul premier Ponta.
Cât despre Federația Rusă, o privire de ansamblu asupra arhitecturii sale de securitate nu ar rezulta, neapărat, într-o imagine la fel de clară ca în cazul Ungariei. În primul rând, nu este evidentă piatra de temelie a acestei arhitecturi. Nimeni nu poate spune, cu certitudine, care este viziunea de viitor a rușilor. Desigur, în discursul Kremlinului și al susținătorilor săi moscoviți apar teme esențiale geo-strategice, cum este o Uniune Euroasiatică. Numai că aceasta ar fi greu de categorisit ca viziune, pentru că este, de fapt, doar o contrapunere la euro-atlantism. Adică, mai degrabă o soluție la o problemă geo-strategică, decât o năzuință sau un deziderat izvorât dintr-o viziune națională. Cum a fost și inițiativa Comunității Statelor Independente, ca soluție la păstrarea aproape a republicilor sovietice desprinse din uniunea-mamă.
Cam toate inițiativele și planurile strategice rusești, care ar putea să țină locul de o arhitectură de securitate reală, s-au dovedit a fi doar remedii sau paleative la nostalgia dureroasă a fostului imperiu țarist și apoi comunist. Ori, acest lucru înseamnă că viitorul Rusiei ar putea fi doar trecutul ei. Asta însemnând și că eventuala dezvoltare economică și socială a rușilor ar trebui sacrificată pentru edificarea unei arhitecturi de securitate întoarsă spre trecut. Pentru că imperiul țarist a fost unul feudal, argar, atât din punct de vedere economic cât și social, pe când imperiul sovietic a fost unul industrial primitiv, din aceleași puncte de vedere.
Sunt câteva indicii că spre așa ceva se îndreaptă Rusia. Prosperitatea ei economică se bazează preoponderent pe exploatarea resurselor naturale, la fel ca în epoca industrială de început de secol douăzeci. Numai că industria care prelucrează sau consumă astăzi aceste resurse nu mai este rusească, ci chineză. Iar viitorul, la nivel global, nu arată deloc a fi unul industrial, chiar dacă unele state responsabile acționează pentru revigorarea sectorului manufacturier în economiile lor, cu scopul a le securiza în fața unui eventual monopol asiatic. Vedem și încercări de reinventare sau recuperare a sistemului militaro-industrial ca soluție de succes în revenirea Rusiei ca mare putere, măcar regională sau continentală, dacă nu mondială.
O arhitectură de securitate bazată pe o economie industrială primară, în care primează posesiunea și accesul la materii prime aflate în teritorii ce aparțin federației sau au făcut parte din fostele imperii rusești, este o arhitectură de securitate în care contează exclusiv puterea militară. Ori constituirea unei asemenea puteri în Rusia secolului 21 este aproape imposibil, cum a aflat și președintele Putin cu ocazia unor manevre desfășurate în ultimul timp în toate colțurile Federației Ruse. Sau, cum îi spun interlocutorii săi occidentali, de câte ori au ocazia.
Asta, cu excepția puterii militare nucleare, desigur. Numai că nu poți să cucerești o țară sau să îți menți controlul asupra unui teritoriu cu bomba cu hidrogen. Tot ce ai putea face, la rigoare, este să distrugi complet acel teritoriu, să nu îl mai poată avea nimeni, niciodată. Și asta, cu prețul propriei tale dispariții de pe fața Pământului. Așa că îți mai rămâne doar să dai din gură. Să ameninți cu bomba, să anunți că ai schimbat coordonatele ogivelor nuclerare de care dispui în pământ, sub apă și în aer, doar-doar te va lua cineva în serios și va face ce îi spui tu să facă, sau altfel îl ia mama dracului. Dacă nu te crede nimeni, nici nu poți să demostrezi că ești serios, pentru că nu există o formă demonstrativă a acestui tip de amenințare nucleară. Doar dacă ești terorist, ceea ce, în cazul Rusiei, nu este cazul.
Sunt însă state și teritorii asupra cărora Rusia mai poate încă acționa cu puterea sa militară clasică, așa modestă cu este ea astăzi. Cazul războiului din Georgia, din 2008, este unul de manual. Am mai putea aminti și unele intervenții militare rusești la scară mică, în regiuni proprii, cum este Cecenia. Credibilitatea unor asemenea gesturi din partea Rusiei este suficient de serioasă încât state membre NATO, cum sunt cele baltice, să ia în calcul o asemenea eventualitate și să purceadă la planificarea militară de eventualitate, în cadrul Alianței. Și președintele Băsescu s-a exprimat că România ar avea nevoie de asemenea planuri de eventualitate, dar nu a mers până acolo încât să nominalizeze Federația Rusă ca eventual inamic, deși, altfel, domnia sa nu mai contenește să arate cu degetul spre amenințarea rusească. În scop propagandistic, desigur.
Pentru că ce alt scop ar putea avea domnul președinte Băsescu Traian să introducă în atenția publică o asemenea temă în condițiile în care nu a întreprins niciun demers de creare a unei puteri militare românești capabile să contracareze o eventuală acțiune violentă a Rusiei?!? Din contră, domnia sa a fost artizanul distrugerii complete și sistemice a rezervei forțelor armate românești, care ar fi trebuit să fie exact locul în care să crească acea putere militară, cu timp mai lung de constituire, de care am avea nevoie sau care să fie suficient de credibilă pentru a descuraja eventualele planuri de acțiune violentă împotriva României. Tot domnia sa dă numele regimului politic în care sectorul public al apărării naționale a fost deliberat subfinanțat, subînzestrat și ținut într-o permanentă stare de incertitudine privind misiunile pentru care ar trebui să se pregătească.

Cu alte cuvinte, atâta timp cât Ungaria este orientată spre viitorul comun european, ea nu poate constitui o amenințare la adresa României, spre deosebire de Federația Rusă, care, atâta timp cât este orientată spre trecut, ar putea pune probleme de securitate României, cu condiția ca România să se lase. Iar concluzia asta nu are nimic propagandistic în ea.

Hari Bucur_Marcu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new