ARHIVA Power&Politics World

Să fim unde trebuie să fim

June 10, 2017

Vasile Roman

Analizele la cald sunt mai puțin recomandate mai ales atunci când problematica este dată de manifestări ale geostrategiilor unor state și cu atât mai mult atunci când în ecuație intră România și SUA (ori poate viceversa).

Geopolitica este o teorie, în timp ce geostrategia reprezintă rezultatul manifest al conștientizării propriei geografii statale (dar și a vecinilor), concertizat într-o strategie de acțiune, menită să obțină avantaje pentru propriul stat și să îl pregătească pentru a supravețui luptei pentru avantaje, luptă dusă și de alți actori statali (singulari sau în uniuni și alianțe).

Deci ceea ce observăm astăzi este faptul că România este în căutarea și construcția unei strategii pe termen lung, care să asigure supraviețuirea și dezvoltarea națiunii și în actualul context de securitate se pare că nu este un demers facil.

Europa este într-o stare de conflict latent (unii specialiști îl declară hibrid) pentru că unitatea europeană visată la începutul secolului XXI, nu se prefigurează.

Unitatea Uniunii Europene dă semne de slăbiciune, determinate de Brexit, dar și de scenariilor mai multor viteze.

Deși pericolul naționalismul a fost diminuat după alegerile din Franța el nu a dispărut.

Germania începe să asume rolul de liant al unității europene și caută să vină cu inițiative de securitate care să camufleze dezinteresul pentru o implicare mai activă în NATO (și aici ar trebui analizat angajamentul militar față de pericolul rusesc).

Turcia se manifestă radical și autoritar atât în relația cu SUA (îi displace angajarea și susținerea oferită kurzilor în lupta împotriva ISIS), dar și în relația cu Germania (accesul parlamentarilor în baza militară de la Incirlik).

În asemenea moment România este provocată să aleagă (chiar dacă președintele Iohannis a vorbit despre ideea ca țara noastră să fie un liant între UE și SUA) între securitatea virtuală (asigurată de uniune) și menținerea unui angajament ferm cu SUA.

Alegerea este dificilă, dar cred că un excurs în istorie ne-ar ajuta să decidem ceea ce este benefic pentru noi.

În ultima sută de ani marile puteri europene au angajat România în raport cu interesele lor astfel:

1. Primul război mondial a adus România alături de Franța, Rusia și Marea Britanie, împotriva Imperiului Austro-ungar și a Germaniei (deși aveam un acord secret semnat cu cea din urmă).

Care au fost beneficiile pe termen scurt (de fapt pierderi)? Am retras, pentru doi ani, administrația la Iași, am dus un război de tranșee cu germanii și austro-ungarii și am depus mari eforturi să stăpânim armatele bolșevice care pe lângă părăsirea câmpului de luptă s-au dedat și la jafuri.

Cine ne-a ajutat? Franța cu refacerea armatei și Antanta cu material de război. Dar cel mai mare sprijin l-am avut de la americani prin W. Wilson care prin cele treisprezece propuneri a dat o nouă configurație ideii de geo-strategie. România a devenit mare și pentru că americanii au dorit acest lucru.

2. A doua conflagrație mondială ne găsește alături de aliații vechi (Franța și Marea Britanie), care pentru liniștea Europei nu se sfiesc să facă mari concesii lui Hitler.

După ce ne convingem că suntem perdanți (pierdem Transilvania, Basarabia și Bucovina de Nord), ne îndreptăm spre Germania luptând împotriva realului inamic, Rusia.

Vom schimba din nou tabăra în august 1944 și vom trece din nou în zona perdanților (mulțumită atât Marii Britanii cât și SUA), lăsând Basarabia și Bucovina de Nord sub regim sovietic.

3. În perioada războiului rece, după invazia sovietică din Cehoslovacia, primii care își oferă sprijinul sunt americanii, urmați de britanici și francezi (poate asta chiar ne-a salvat de la o agresiune).

4. După 1990 primii care vin spre noi cu Parteneriatul pentru Pace (drumul spre NATO) sunt americanii și tot ei sunt cei care ne vor sprijini să devenim membrii de jure (2004), după ce am fost de facto (în războiul din Iugoslavia).

Este adevărat că interesele americanilor erau mai mari decât potențialul României de a deveni membru al alianței.

În toți acești ani am văzut prea puține gesturi de sprijin de la Franța, sau Germania (poate și pentru că ele se manifestă mai mult ca soft power).

Trebuie să recunoaștem că și noi ne-am plătit datoria față de americani (cu vieți și efort financiar), atât în Afganistan cât și în Irak (poate chiar ei ne sunt datori pentru această loialitate).

În anul 2014, când Rusia a anexat Crimeea, primii care au venit cu sprijin au fost americanii, care prin vocea președintelui Obama a reasigurat Europa de sprijinul de securitate[1].

Alegerea președintelui Trump a schimbat, în parte, politica SUA, mergând spre un nou tip de izolaționism (marcat de punerea pe prim plan a intereselor SUA), perceput de europeni ca fiind unul prea condițional.

În acest nou context solicitările președintelui american se îndreaptă spre aliați cu trei mari cerințe, bani (investiții în apărare), capabilități (adică eficiență în construcția structurilor militare) și angajamente (prezența trupelor tuturor țărilor member NATO și nu doar a câtorva, în zonele de conflict sau sensibile).

Cererile președintelui nu sunt exagerate și trebuie să recunoaștem că reprezintă și nota de pragmatism american (banii înseamnă armament, iar unul din importanții producători este America), ca antidot la mult clamata soft-power europeană.

România nu are de ales și trebuie să parcurgă drumul alături de americani, dar nu oricum.

Bugetul apărării trebuie cheltuit cu parcimonie dar cu gândul că furnizorul principal de sisteme de armament să fie unul care nu ne va trăda atunci când pericolul conflictului va fi iminent.

Cheltuielile pentru apărare (folosite în câștigul firmelor americane) trebuie să se întoarcă în investiții în economia românească (investiții strategice pentru a căror apărare SUA să nu aibă ezitări).

Riscurile pe care România le asumă pot fi împărțite cu Polonia și țările baltice, nu doar pentru că facem parte din Itermarium ci și pentru că împreună putem fi mai puternici în a convinge Germania că deciziile pe care le luăm și strategiile pe care le urmărim nu sunt împotriva ei ci reprezintă centrul de siguranță pentru jocul pe care ea îl face în relație cu Rusia.

În concluzie vă recomand să reflectația asupra teoriilor lui Mackinder, Friedman și Dughin, pentru a vedea că ceea ce face astăzi America nu este un exercițiu de imagine ci un joc în care România (pentru a-și asigura dăinuirea ca națiune) trebuie să fie prezentă în tabăra celor care au cele mai mari șanse de reușită.

2 responses to “Să fim unde trebuie să fim”

1. Anonymous says:

   June 24, 2017 at 2:50 pm

   Obiectiv, ca intotdeauna.
   Ramane doar ca noi sa ne indreptam catre SUA ca furnizor de echipamente militare, iar firmele americane sa investeasca in industria romaneasca (atat cat mai exista). Cu Germania, Franta si mai ales cu Israelul, am cam luat “tzeapa” in ultimul timp.

   Reply
2. Mur Ad says:

   July 15, 2017 at 10:53 am

   Români, să facem America măreaţă din nou! Şi noi împreună cu ea!

   Reply