”Soluția diplomatică” la conflictul din Ucraina
August 23, 2014
Hari Bucur-Marcu
Astăzi, sâmbătă 23 august 2014, cancelarul german Angela Merkel se află la Kiev, cu scopul declarat de a-și arăta sprijinul pe care îl acordă Ucrainei în criza teritorială iscată de Federația Rusă, cea care a anexat peninsula strategică Crimeea și încurajează acțiunile separatiștilor ucraineni de pe culoarul dintre teritoriul federației și noua sa provincie. În plus față de acest obiectiv de „a da un semnal” că Germania sprijină Ucraina, nivelul de ambiție al vizitei doamnei Merkel se ridică și la a găsi o soluție diplomatică pentru această criză.
De fapt, „soluția diplomatică” adusă în discuție de doamna Merkel pare a fi doar un eufemism care numește cu un alt nume presiunile politico-diplomatice pe care Germania, prin vocea autorizată a cancelarului său, le exercită în prezent asupra președintelui Petro Poroșenko pentru a-l determina să ridice piciorul de pe pedala de accelerație a misiunii pe care forțele sale armate o execută împotriva separatiștilor pro-moscoviți din estul țării, astfel încât domnul președinte rus Vladimir Putin să poată ține pasul cu desfășurarea evenimentelor în teatru și să nu-și piardă din „imagine”, frica nemților fiind că, odată ajuns cu „imaginea” șifonată, domnul Putin s-ar deda la violențe armate împotriva ofensatorilor. Cel puțin așa s-ar înțelege din declarațiile unui oficial german ce a ținut să își păstreze anonimatul, declarații publicate de Business Insider chiar în dimineața zilei în care Moscova a ordonat ca o coloană de vreo sută de autocamioane cu pretinse „ajutoare” să intre pe teritoriul Ucrainei fără aprobare din partea țării gazdă și fără girul Crucii Roșii.
Este evident că și în viitorul previzibil vom asista la multe contre atât mediatice cât și pe teren, între principalii protagoniști și susținătorii lor. Așa că, despre conflictul ruso-ucrainean vom mai avea destule de povestit. Ce ne interesează acum este să vedem dacă ar exista, de-adevăratelea, vreo soluție diplomatică la această criză, transformată deja în conflict.
Pe o scală a posibilelor soluții, la o extremitate găsim soluția că provincia Crimeea revine cu acte la Ucraina, forțele armate rusești părăsesc teritoriul acesteia, inclusiv portul Sevastopol, iar populația ce a fost alungată de acolo se reîntoarce, cu compensațiile de rigoare. Mișcările separatiste încetează, grupurile înarmate sunt dezarmate, organizațiile create de separatiști se dizolvă, iar Ucraina reinstituie administrația proprie în toate localitățile din estul țării. Sancțiunile occidentale împotriva Federației Ruse încetează. Cei ce au săvârșit încălcări flagrante ale legislației internaționale, în special infracțiuni împotriva drepturilor omului, fie ei ruși ori ucrainieni, sunt identificați și deferiți justiției, fie în Ucraina, fie în Rusia, fie în fața unui tribunal internațional. În plus, Federația Rusă oferă atât Ucrainei cât și comunității internaționale garanții credibile și suficiente că nu va mai face vreodată așa ceva.
La cealaltă extremitate, sudul Ucrainei devine posesiune rusească, pentru ca Federația Rusă să aibă un teritoriu continuu între actuala Rusie și ieșirea la Marea Neagră din Peninsula Crimeea, provincie ce va fi recunoscută oficial de toată Lumea ca facând parte de drept din federație. Moscova va fi de acord să compenseze Kievul pentru pierderea de teritorii prin facilități comerciale, cum ar fi prețul preferențial al gazelor, sau chiar prin compensații financiare. Se vor face schimburi de populație, astfel încât noile teritorii rusești luate de la Ucraina să fie locuite doar de ruși, iar teritoriile din vecinătate, ce au rămas la Ucraina să fie locuite majoritar de non-etnici ruși, garantând prin aceasta că anexările teritoriale rusești se vor opri aici. Comunitatea internațională va considera conflictul ruso-ucrainean încheiat și Occidentul va ridica sancțiunile instituite în prezent asupra Rusiei. Ruși vor oferi garanții credibile că toți cei vinovați de atrocități și alte infracțiuni, inclusiv cei responsabili de doborârea cursei aeriene Malaysia Airlines MH 17 vor fi identificați și deferiți justiției, pentru a fi pedepsiți.
Pe drumul dintre aceste două soluții situate la extremitățile spectrului, se mai pot identifica alte soluții.
O grupă ar fi soluțiile de tipul înghețării conflictului, așa cum s-a întâmplat în atât de multe locuri din fosta Uniune Sovietică. Asemenea soluții sunt în deplină concordanță cu actuala arhitectură de securitate euro-atlantică, care nu permite recunoașterea acaparării de teritorii pe criterii sau pretexte etnice, nici chiar dacă acestea sunt mascate sub forma independenței temporare, generată de exercitarea dreptului la autodeterminare. Cum nu permite nici tranșarea conflictului prin escaladarea acțiunilor militare până la momentul în care una din părțile din conflict câștigă necondiționat războiul.
Numai că aceeași arhitectură de securitate descurajează alte soluții posibile, tocmai pentru că, la bază, nu poate recunoaște că un teritoriu nu ar mai aparține de fapt unuia dintre statele ce compun această arhitectură, ci altuia, ce l-a dobândit prin anexare sau invazie. Așa că se preferă înghețarea conflictului, sub pretextul că, măcar așa, nu mai suferă oamenii de rând de pe urma crimelor de război și distrugerilor provocate de militari. Este drept că aceleași soluții din grupa aceasta nu au cum să rezolve și problemele de încălcare a drepturilor omului, de corupție sau de sub-dezvoltare pe care provinciile separatise le instituie.
În cazul Ucrainei, vom vedea posibile soluții din această grupă atunci când va fi evident că Crimeea rămâne de fapt în posesia Federației Ruse, chiar dacă acest lucru nu va fi recunoscut oficial de celelalte state europene sau din Lume, cu excepții nesemnificative, desigur. Cum provincia Crimeea nu are valoare strategică pentru Federația Rusă decât dacă această federație are un acces continuu, neîngrădit și terestru la ea, nu vom putea vorbi de soluții decât dacă și teritoriul din estul Ucrainei, care leagă Rusia de Crimeea, va avea un statut similar Transnistriei, Osetiei de Sud sau Nagorno-Karabakh-ului. Asta presupune ca forțele separatiste să câștige confruntările armate cu Ucraina. Sau ca Ucraina să renuțe voluntar la dreptul său de posesiune asupra teritoriilor din sud. Adică, vorbim de aceeași soluție, doar că, într-o variantă, ea va fi obținută prin mijoace militare, iar, în altă variantă, prin mijloace diplomatice.
Când germanii, prin vocea acelui oficial ce preferă să își păstreze anonimatul, spun că nu există vreo soluție militară la acest conflict, ei se referă doar la faptul că ucrainienii nu pot obține o soluție favorabilă lor prin puterea armelor, chiar dacă i-ar invinge pe separatiști pe câmpul de luptă al războiului civil. Și asta nu pentru că domnului președinte rus Putin nu îi place să piardă, deoarece pierzând i s-ar șifona „imaginea”. Ci pentru că, fără contactul terestru între Rusia și Crimeea, aceasta din urmă își pierde valoarea strategică pentru ruși. Adică, atâta timp cât Crimeea va rămâne la Federația Rusă, chiar și fără vreo recunoaștere oficială internațională, singura soluție, fie ea și de tipul celor înghețate, este ca Rusia să aibă un culoar terestru neîngrădit către această nouă posesiune. Așa că, se pare, Ucraina se află într-o situație în care, pentru a-și câștiga securitatea națională, este nevoită să renunțe la o parte semnificativă a teritoriului său, Occidentul fiindu-i aproape doar în promisiunea că nu va recunoaște pierderea acestor posesiuni teritoriale.
Să ne aducem aminte că ideea de înghețare a unui conflict vine din medicină, unde unii pacienți bolnavi de boli incurabile preferă să se congeleze încă din timpul vieții, în speranța că, peste timp, se vor descoperi soluții la bolile lor, iar ei vor putea fi decongelați și făcuți bine, ajungând să își reia viața de unde o lăsaseră, când s-au pus la înghețat. Cu alte cuvinte, înghețarea nu este o soluție în sine, ci doar o pauză mai lungă, până când cineva va veni cu o soluție de vindecare, respectiv de încetare definitivă a conflictului. Ajungem astfel la al doilea grup de soluții dintre extremitățile spectrului.
Aceste soluții vor trebui căutate, cu necesitate, în afara actualei arhitecturi de securitate euro-atlantice, dar nu împotriva ei. În loc să se caute soluții valabile pentru orice tip de conflict de acest fel, este suficient să se găsească o soluție punctuală pentru conflictul ruso-ucrainean. De exemplu, s-ar putea negocia o dezarmare convențională la granița dintre cele două state, pe o suprafață suficient de mare încât să se considere că niciunul dintre aceste două state nu va apela la mijloace militare pentru rezolvarea diferendelor dintre ele. După care s-ar putea găsi soluții instituționalizate, cum ar fi zone economice și socio-culturale convergente, atât pentru estul Ucrainei, cât și pentru Crimeea, de care să beneficieze, în aceeași măsură, ambele state.
Sau, în condițiile în care încrederea Federației Ruse în restul comunității europene de la est de granița sa este deosebit de scăzută, ceea ce justifică, cel puțin teoretic, eforturile de înarmare ruse, se pot negocia măsuri de sporire a încrederii și de menținere a armamentelor la niveluri ce nu crează îngrijorări de invazie din nicio parte, măsuri altele decât cele existente până de curând și dovedite nefuncționale.
Zona lărgită a Mării Negre ar putea deveni un subiect de drept de sine stătător, în domeniul securității regionale. Adică, armamentele navale ale riveranilor ar putea fi menținute, printr-o convenție și printr-o organizație de implementare a acestei convenții, la niveluri cantitative și calitative care să nu genereze surse de îngrijorare pentru alți riverani, în condițiile în care s-ar instituționaliza forme de sporire a încrederii, cum ar fi inspecții inopinate, exerciții comune și altele asemenea.
De fapt, doar cerul este limita la asemenea propuneri de măsuri. Principala condiție pentru ca acestea să fie viabile și să ducă la soluționarea pașnică a conflictului dintre Rusia și Ucraina este ca actuala arhitectură de securitate europeană, reprezentată în principal de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, dar și de Uniunea Europeană, să se recunoască incapabilă să identifice, să propună și să implementeze soluții din grupul acesta.
Și, evident, Ucraina să nu adere vreodată la NATO. De asemenea, o atare situație reduce la zero șansele ca Ucraina să adere la UE. Și atunci, ce s-a câștigat față de noiembrie 2013?
Problema reducerii și controlului armamentelor navale în M. Neagră mi se pare greu de realizat, pentru că singura afectată cu adevărat ar fi Rusia – care nu cred să își dorească o întoarcere la anul 1856.
“s-ar putea negocia o dezarmare convențională la granița dintre cele două state, pe o suprafață suficient de mare încât să se considere că niciunul dintre aceste două state nu va apela la mijloace militare pentru rezolvarea diferendelor dintre ele”
Solutia ar putea merita sugerata in cazul a doua tari relativ apropiate ca putere. Dar Rusia, cu 1.2 mil de soldati? Cum sa semneze vreodata asa ceva?