ARHIVA Power&Politics World

Strategia de Securitate a Uniunii Europene – mai mult decât o prioritate de top

March 28, 2016

gl.mr.(rz.) Vasile Roman

Am asistat în ultimii doi ani la evenimente care au bulversat Europa și într-un anume fel par că au blocat orice inițiativă și au plasat deciziile în zona mai degrabă reactivă decât proactivă. Nu voi analiza toate fenomenele, dar o trecere în revistă este absolut necesară, pentru că va realiza un anumit tablou al stării de fapt.

Prima problemă a constituit-o criza financiară a Greciei, criză ce a consumat timp și energii, ba mai mult, dacă privim retrospectiv la acea perioada, părea să fie singura problemă a Europei, pentru a cărei prognostic și soluționare se concentrau toate energiile. Nu s-a ajuns însă la o finalitate, Grecia este tot în criză și, mai mult, are acum și o altă problemă de gestionat, aceea a imigranților.

Europa s-a preocupat apoi de conflictul din Ucraina,unde am asistat la inițiative germane și franceze, care mai de care mai elegante, pentru a nu-l întărâta pe Putin, mergând până la abordarea conflictului mai mult pentru imaginea liderilor, decât pentru rezolvarea problemei (sancțiunile economice fiind singurul rezultat palpabil). În susținerea acestei idei, avem poziția Poloniei, exclusă de la masa negocierilor pentru că atitudinea nu era pe placul Rusiei. S-a realizat foarte puțin în aceste negocieri, Ucraina a rămas singură, iar Rusia pare a-i dicta viitorul. Sancțiunile economice, după cum sună vocea unor state, este posibil să fie ridicate, astfel orice element de coerciție fiind dat uitării.

Am asistat în ultimul an la un flux inimaginabil de imigranți și la apelul Germaniei de a deschide porțile Europei pentru aceste valuri interminabile și uimitoare cantitativ. Puține sunt explicațiile pentru invitația rostită de Cancelarul german, iar datele despre strategia primirii și integrării imigranților sunt chiar și mai puține. Mai mult, se pare că un număr mare, de ordinul sutelor de mii de suflete și-au pierdut urmele în Europa. În același timp presiunile pentru primire, indiferent de rațiunile pentru care aceste pesoane sosesc în Europa, continuă să fie extrem de mari.

Tot în acest timp am fost spectatori la intervenția și retragerea Rusiei din Siria, fără să ne dăm seama prea repede, de scopul prezenței și mai ales de efectele retragerii, dar am văzut cum Franța a cooperat pe moment cu aceasta, în special pentru acțiunile militare pornite din Marea Mediterană.

Am asistat neputincioși, fiind aproape de suferința semenilor, după atentatele de la Paris, dar percepția a fost că în Franța aceste tragedii au fost speculate electoral (fie din partea opoziției, fie din cea a puterii). Am văzut un președinte războinic, care chema Europa la război, făcând uz de prevederile Tratatului de la Lisabona, dar nu într-un mod coerent – prin angajarea în acțiune a Consiliului European și implicit a Comisiei cu instrumentele sale – ci chemând la parteneriate individuale, ceea ce a indus din nou lipsa de unitate.

Nici ideea de Brexit nu a ocolit Europa și toate concesiile făcute Marii Britanii (fără certitudinea că referendumul din iunie nu o va scoate din UE) au venit după analize empirice, fragmentate, dar dorite rapid.

Am trăit și momente jenante în care Cancelarul german a realizat că fenomenul imigraționist nu poate fi controlat și a lansat, cu sau fără un mandat european (avem puține date în acest sens), negocierile cu Turcia. Prilej cu care am primit dovada potențialului de negociere în forță a Turciei și am asistat la promisiuni, în opinia mea fără mandat (de la presedintele Consiliului și Comisiei Europene), de a asigura sume mari din banii europeni, deoarece, în fond, sunt din punga comună.

Au urmat apoi atentatele de la Bruxelles, ne-am solidarizat prin doliu național și am tot analizat cu tot felul de instrumente situația, accentuând ideile specialiștilor americani, pentru că europenii sunt în criză de idei, de parcă acest fenomen a apărut ieri.

Pornind de la aceasta trecere în revistă, în care după cum vedeți, ce se întâmplă în Moldova, Georgia și în general în Caucaz, nu intră în interesul Uniunii, pentru că acolo sunt doar probleme politice, de influențare din partea Rusiei, războaie informaționale care nu dor și deci nimic arzător, doresc să aduc în atentie câteva chestiuni ce ar trebui să primeze în analiza de securitate europeană.

Punctul de pornire este dat de faptul că trebuie și mai bine conștientizată ideea că Uniunea Europeană are nevoie de o Strategie de Securitate, a cărei dezbatere și adoptare trenează, iată, de mai bine de trei ani.

O strategie comună pornește de la o clară analiză a riscurilor și vulnerabilităților și mai ales de la stabilirea direcțiilor de acțiune, metodelor de lucru și mai ales la stabilirea tipologiei instrumentelor necesare dar și a celor existente astăzi.

Faptul că Strategia de Securitate a UE trenează în dezbatere are o explicație destul de simplă, anume că fiecare stat ține la limitarea accesului la informații, la autonomia creării și utilizării instrumentelor și, mai mult, la gradul de libertăți și drepturi ale cetățeanului (ceea ce în primă instanță este un fapt lăudabil).

Fără a considera că este o greșeală această abordare, sugerez ca atât timp cât uniunea are ca principală preocupare bunăstarea societătii, atunci gradul în care este securizată bunăstarea ar trebuie să fie o a doua preocupare majoră.

Securizarea bunăstării nu se poate realiza decât prin efort comun, centrat pe cunoașterea stării de fapt, realizarea previziunilor, pe perfecționarea instrumentelor si cel mai important, pe antrenarea în acțiunea comună a tuturor.

Strategia de securitate a Uniunii ar fi necesar să analizeze ce se intamplă in exteriorul UE, din estul în vestul și de la sudul la nordul proximității Europei, să identifice factorii care pot influenta starea de sigurantă a cetătenilor, comportamentul actorilor statali si non-statali, să identifice posibilele scenarii de actiune ale acestora, să previzioneze eventualele efectele pe care aceste scenarii le pot produce și să acționeze, unitar, pentru prevenire și control.

Comportamentul Statului Islamic, din Siria și Irak, este necesar să fie analizat, ca efect, și în comportamentul grupurilor teroriste susținătoare din Europa.

La rându-i, comportamentul Rusiei, ar trebui analizat ca element de influență a securității economice a Uniunii, dar și ca element de (in)securitate la granițele de est a UE (se pare că acum centru de greutate a actelor unionale s-a deplasat extrem de mult spre sudul continentului, în detrimentul estului).

 Comportamentul actorilor nu poate fi previzionat și cu atât mai mult posibilele efecte nu pot fi măsurate, dacă actul de cunoaștere a capabilităților, dorințelor, obiectivelor și mai mult a posibilelor acțiuni nu se bazează pe capabilități comune de culegere și analiza a informațiilor, ci doar pe baza comună de date – destul de săracă – la nivel unional.

În acest domeniu se pare că Uniunea are o problemă majoră, având în vedere că parcursul pentru realizarea cadrului conceptual și legal se confruntă cu opoziția națională a statelor care deși au la îndemână modele, din varii motive nu doresc unitatea.

De aceea, având în vedere că Europa tinde să urmeze (fără a fi însă unanim acceptat) modelul unei posibile federații, consider că pentru ideea de securitate comună, deciziile din SUA, de după atacurile din 11 septembrie 2001, materializate în Patriot Act, ar putea fi un punct de pornire.

În acest sens, SUA, prin adoptatea acestei legi, a dat noi puteri Departamentului Justiției, Agenției Naționale de Securitate (NSA) și altor agenții federale pentru a crește gradul de supravegherea internă și internațională a comunicațiilor electronice, a eliminat barierele juridice care au blocat agențiile de aplicare a legii, a crescut gradul schimburilor de informații, trecându-se de la centrarea pe informatii din domeniul apărării la schimbul de informații cu privire la potențialele amenințări teroriste și de coordonare a eforturilor de a răspunde într-un mod unitar[1].

Legea reglementează modul în care se realizează supravegherea consolidată, cadrul si strategiile pentru prevenirea spălării banilor (utilizați în sprijinirea acțiunilor teroriste), eliminarea obstacolelor în investigarea presupuselor actiuni teroriste, dezvoltarea procedurilor pentriu realizarea schimbului de informatii si a modului in care trebuie protejată infrastructura critică.

Chiar dacă acest act a fost progresiv modificat, trecând prin prefacerile necesare, în anul 2015 președintele Obama a semnat o lege care stabileste drepturile privind interceptările, stocările de date de către companiile de telefonie mobilă, fișarea unor persoane care sunt suspectate de terorism, accesul la informațiile bancare, etc, dovedind că ideea de cooperare inter-agenții într-un cadrul legal și conceptual este absolut necesară. Esențial, în acest caz, este reglementarea schimbului de informații și obligativitatea serviciilor secrete de a face acest lucru, trecând peste secretomania caracteristică modului de lucru a acestor sevicii.

România, după modelul american, ceea ce în opinia mea nu este un lucru criticabil, ci, dimpotrivă, de apreciat, a creat Oficiul pentru Informaţii Integrate[2], din cadrul Departamentului Securitate Naţională, în scopul planificării nevoilor de informaţii pentru securitatea naţională, prin intermediul Planului Naţional de Priorităţi Informative.

Astfel produsele analitice integrate sunt destinate beneficiarilor legali, pe baza informaţiilor transmise de structurile componente ale acestei comunități.

Fără a intra în profunzimea procesului său în interiorul funcționării instituțiilor, fie cele din modelul american sau cele din cel românesc, consider că ambele, cel puțin până la acest moment, au adus beneficii în domeniul securității și atunci consider că pot fi gândite ca puncte de referință.

În acest sens, consider că România, prin parlamentarii europeni dar mai ales prin prezența președintelui în Consiliul European, are datoria, dată de resposabilitatea pe care statul și-a asumat-o și în Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2015 ‐ 2019, să fie activă in procesul de analiză a problemelor de securitate, să persuadeze organismele unionale si statele membre in scopul de a realiza o strategie comprehensivă.

Strategia noastra face referire la faptul că: ”România puternică în Europa și în lume înseamnă în primul rând un stat care asigură securitatea cetățenilor săi oriunde s-ar afla ei.” … A asigura securitatea cetățenilor începe cu a-i respecta la ei acasă, a le proteja drepturile și libertățile în țară și în străinătate, a pune efectiv instituțiile în serviciul cetățeanului, așa cum le este menirea, și continuă cu o dimensiune cât se poate de practică, a le oferi securitate în comunitățile lor, precum și garanții juridice și protecție diplomatică în afara granițelor.[3]

Pornind de la angajamentul statului, avem dreptul să solicităm ca securitatea noastră (a celor din orice țară a Uniunii Europene, indiferent de statutul social) să fie garantată, dar mai mult avem datoria să milităm cu toții, atât cei de acasă, cât și cei din structurile Uniunii, ca resursele umane, materiale și financiare, necesare construirii instrumentelor de securitate să fie asigurate cu prioritate și mai mult, în cadrul unional.

Securitatea nu este o marfă vandabilă și nici un proiect financiar cu beneficii, pentru că se poate cuantifica doar atunci când ea lipsește (atacuri teoriste, violențe, crime).

Pentru liderii europeni, care de multe ori pun accent mai mult pe probleme financiare, securitatea pare să nu fie parte din aria curicullară a educației. In acest context, specialiștii în domeniu, think-thank-urile naționale, dar mai ales cetățenii trebuie să realizeze acel climat de presiune, determinând instituțiile unionale și cele statale să ajungă la consens și implicit să ducă spre crearea cadrului legal, conceptual și instituțional de garantare a securitătii cetățeanului.

Este nevoie să prioritizăm și să planificăm resursele financiare necesare securitătii și trebuie să sesizăm ce este mai important pentru noi. Spre exemplu, este important ca Turcia să primească șase miliarde de euro, din bugetul european, pentru asigurarea și controlul taberelor de imigranți, dar este la fel de important și prioritar ca Uniunea și statele membre să finanțeze, din bugetul comun, instrumentele comune de securitate.

Pledoaria mea pare simplistă, desi sunt convins că nu este, dar motivația ei este dată de percepția personală că responsabilitatea unui stat față de siguranța cetățenilor săi, oriunde s-ar afla, obligă la viziune comună, strategie comună, instrumente comune și implicit acțiuni comune.

Nu este scuzabilă nici seninătatea cu care se dau răspunsuri privind divergențele, nici ideea că pericolul și manifestarea lui este surprinzătoare, nici măcar ideea că Europa nu este pregătită pentru probleme atât de complexe.

Abordarea în întreg a soluțiilor pentru gestionarea fenomenului terorist nu poate fi făcută fără să dezvoltăm strategic dimensiunea politică (dată de nevoia rezolvării conflictelor din Orientul Mijlociu si Africa), economică (determinată atat de sprijinul procesului de reconstructie a statelor aflate în conflict, cât și rezovarea stării de pauperitate a unor comunități musulmane din centrul Europei), social (cu accent pe procesul de integrare a imigrantilor si de stabilirea unui cadru care să dezvolte multiculturalismul si să reducă transculturalismul si segregarea culturală) și nu în ultimă instantă, dimensiunea militară (forța inter-agenții de securitate, servicii secrete, jandarmerie, politie si forte armate, care să dezvolte capacitati complementare, raportate la fenomen si apoi să poată actiona complementar cu celelalte dimensiuni).