ARHIVA Power&Politics World

Ucraina la preşedinţia OSCE – un lider regional sau nu ?

December 15, 2012

Sergey Markedonov – guest contributor (Washington DC)

Ucraina se află poziţionată ca o cheie de boltă între Uniunea Europeană, Rusia, și  focarele volatile din jurul Mării Negre. Ca țară tânără ce preia un rol de lider regional în arhitectura de securitate, acesta va deveni responsabilă pentru stabilirea ordinii de zi într-o regiune cu numeroase conflicte de lungă durată.

O întâlnire recentă a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a confirmat că Ucraina va prezida organizația pentru 2013. Cu excepția republicilor baltice, aceasta este a doua oară când o fostă republică a URSS va primi poziția de top de la organizația de securitate amintită.

Rolul-cheie al Ucrainei în arhitectura de securitate europeană de la dizolvarea Uniunii Sovietice nu poate fi subestimată. Din punct de vedere geografic este a doua ţară ca mărime din Europa (600,000 km pătraţi și 5,7 la sută din totalul teritoriului bătrânului continent). De asemenea, Ucraina este a cincea ţară ca mărime europeană, în termeni de populație (un pic peste patruzeci şi şase de milioane de cetăţeni). Prin urmare, apariţia sa relativ recentă pe harta lumii ca stat independent a fost, alături de reunificarea Germaniei, una dintre cele mai importante schimbări geopolitice din Europa din 1945. Această țară are suficientă populație, capacitate industrială și resurse naturale, ca să revendice poziția sa ca un actor regional important.

Ucraina este şi parte a regiunii Mării Negre, una dintre zonele cele mai instabile în prezent din Europa, caracterizată de conflictele prelungite din Caucazul de Sud și Republica Moldova. Spre deosebire de majoritatea membrilor OSCE, Ucraina este mult mai familiarizată cu conflictele din perioada post-sovietică. În sud-vest, Ucraina este direct afectată de conflictul moldo-transnistrean, având în vedere că 405 km de graniță ai Ucrainei sunt adiacenţi nerecunoscutei în plan internaţional Republici Moldovenești Nistrene, care la rândul său include la nivel de populaţie numeroşi etnici ucraineni aproximativ 28 la sută din populația Transnistriei). În plus, Ucraina reprezintă pentru Rusia un stat garant a procesului de consolidare a păcii de pe Nistru. Aceasta este activ implicată în așa-numitul format 5 +2 al procesului de negociere, care include cele două părți ale conflictului, doi garanţi (Rusia şi Ucraina), o organizaţie de mediere (OSCE) și 2 observatori (SUA şi UE). Astfel, nucleul de bază al diplomaţiei ucrainene beneficiază de o importantă experiență practică în activități de menținere a păcii și negocierile aferente.

Ucraina este cel mai mare vecin al Rusiei în Europa. Acesta asigură tranzitul de combustibili de pe piața rusă spre cea a Europei. Acest proces complex, care a provocat dispute serioase și certuri, ar trebui să fie, de asemenea, văzut în contextul securității europene. În același timp, Ucraina se învecinează direct mai mulți membri ai NATO și UE: Ungaria, Polonia, România și Slovacia.

Condițiile, atât în ceea ce privește dinamica politicii ucrainene și tendințele în cadrul OSCE, nu par a fi de bun augur pentru începerea președinției Ucrainei. Relația oficială între Kiev și capitalele occidentale pare foarte problematică şi rezultatele recentelor alegeri parlamentare au consolidat această percepţie negativă. Nu este o coincidență faptul că secretarul Clinton în discursul său la Reuniunea Ministerială a OSCE a numit evoluțiile interne din Ucraina “un pas înapoi pentru democrație.”

Desigur, nici la Bruxelles, nici la Washington nu s-a așteaptat un progres democratic în Kazahstan, care a deţinut președinția OSCE în 2010. Dar Ucraina este o altă discuţie. Occidentul este serios preocupat de tendințele autoritare în politica internă a ţării. Kiev-ul pretinde că doreşte să se apropie de Uniunea Europeană, dar controversele cu Moscova cu privire la problemele de integrare Eurasiatică, precum și riscurile aferente politicii energetice nu au dispărut.

OSCE la rândul său este în prezent într-o fază de auto-reflecție cu privire la eficiența organizaţiei, modul în care funcționează și cronofagia procedurilor decizionale. Ani de zile OSCE a fost criticată pentru lipsa capacităţii de prevenire a violenței în Balcani și Caucazul de Sud. Războiul ruso-georgian din 2008 este unul dintre cele mai clare exemple. Despre soluționarea conflictelor etnice din fosta Uniune Sovietică niciatât. În ciuda consultărilor de la Geneva privind Caucazul de Sud, părțile în cauză nu au semnat tratatul privind neutilizarea forței. După povestea scandaloasă a Ramil Safarov, un ofițer azer care l-a ucis pe  omologul armean la un program de training sponsorizat de NATO, procesul de pace (privind conflictul din Nagorno-Karabah) între cele două țări a stagnat. Co-președinții Grupului de la Minsk al OSCE (Statele Unite ale Americii, Rusia și Franța) au trebuit să depună un uriaş efort doar pentru a păstra formatul de negocieri în sine intact.

Unele progrese au fost realizate în problema reglementării transnistrene, în cazul căruia OSCE acționează ca mediator, deși paşii concreţi au fost minimi. Reluarea dialogului dintre Chișinău și Tiraspol poate fi considerat o evoluție pozitivă, dar rezultatele procesului de pace au fost foarte modeste. Dar oricum ar fi, începutul fiecărei noi președinții este, de obicei însoțită de speranțe reînnoite pentru o schimbare pozitivă. Cazul Ucrainei nu este o excepție. Nu există nici o lipsă de optimism prudent între membrii UE și statele post-sovietice. Dar în ce măsură se justifică această speranță?

Pe de o parte, Ucraina este bine documentată cu privire la temele de securitate cele mai problematice. De ani de zile Georgia și Azerbaidjan au fost principalii parteneri ai Ucrainei independente. Dar în luna iulie, președintele armean Serj Sargsyan a vizitat Kievul pentru prima dată după o pauză de zece ani. În timpul întâlnirii, omologul său ucrainean, Viktor Ianukovici, a declarat că soluționarea conflictului din Nagorno-Karabah între Azerbaidjan și Armenia este un interes major al poporului din Ucraina. Astăzi, diplomații ucraineni au identificat soluționarea pașnică a acestui conflict, în fosta Uniune Sovietică, ca o prioritate-cheie pentru președinția OSCE. Miniștrii de externe OSCE așteaptă din partea conducerii Ucrainei mobilizarea către un angajament mai constructiv a tuturor părților implicate în conflict.

În același timp, rolul de președinte al OSCE, indiferent dacă vorbim de Ucraina sau de orice altă țară, nu ar trebui să fie supraestimat, deoarece deciziile-cheie sunt luate prin consens în cadrul organizației. Exemplul cel mai evident este situația din jurul întreruperii misiunii OSCE în Georgia. Rusia insistă că activitățile OSCE trebuie să aibă loc în două misiuni separate, atât în Tbilisi și Tskhinvali, capitala statului separatiste Osetia de Sud. Cum va răspunde Kievul date fiind relațiile sale complicate cu Moscova și Uniunea Europeană? Pârghiile Ucrainei pe această problemă se preconizează a fi foarte limitate.

Conflictele post-sovietice din Caucaz  şi Moldova sunt cazuri speciale, care arată că rolul OSCE nu mai poate fi ceea ce a fost demult proclamat în 1975 la Helsinki, sau chiar în 1994, când OSCE s-a transformat într-o organizație internațională cu drepturi depline. Lumea văzută de la Helsinki în 1975 s-a schimbat dramatic în ultimele trei decenii. URSS, Iugoslavia și Cehoslovacia sunt amintire, cum este principiul inviolabilității frontierelor post-al doilea război mondial. Nu mai există nici o confruntare tip Războiul Rece dintre Est și Vest, iar preocuparea principală a riscurilor globale, cu stabilitate relativ ridicată a fost înlocuit cu riscurile locale și stabilitatea scăzută. Chiar și în spațiul fostei URSS, un precedent a fost creat pentru reconsiderarea inter-frontierelor fostelor republici componente.

Care este cel mai bun mod de a construi un sistem mai eficient de relații interstatale cu rol de punte între Europa și Asia? Astăzi nu există nici un răspuns bine conturat, indiferent dacă vorbim de marii actori globali sau țările mai mici. Anul viitor, Ucraina se va confrunta cu acest scenariu încurcat. Rămâne deschisă întrebare: va reuşi Kievul să confirme aspiraţiile sale de lider regional ?

Sergey Markedonov is a visiting fellow in the Russia and Eurasia Program of the Center for Strategic and International Studies – Washington (SUA). Original paper (published by The National Interest), but also other articles of author can to read here.