Valoarea strategică a corupției în confruntările geo-politice

May 8, 2014

Adrian Severin

Se pare că un mesager american de rang înalt care a poposit recent la București, le-a explicat șefilor de partid români cum Crimeea a fost ocupată de ruși fără a trage nici un foc de armă prin coruperea liderilor politici, militari și economici locali. Corupția ar fi, așadar o armă strategică. De aceea SUA susțin combaterea corupției în statele partenere și potențial partenere, inclusiv România.

Într-adevăr, America este foarte bine plasată spre a vorbi despre valoarea strategică a corupției în confruntările geo-politice. În cel de al doilea Război Mondial strategii americani au apelat la Mafie spre a corupe statul fascist italian, provocând astfel prăbușirea regimului musolinian și capitularea Italiei. Modelul a fost reluat ulterior în multe alte cazuri cum ar fi cele vizând schimbările de regim din Chile sau Panama iar mai de curând, după terminarea Războiului Rece, în Rusia post-comunistă.

Strategia “italiană” s-a dovedit la fel de eficientă precum și aceea a bombardamentului nuclear aplicat orașelor japoneze Hiroșima și Nagasachi. Ea nu a necesitat, însă, cheltuieli la fel de mari, căci corupția se autofinanțează. În schimb, efectele secundare și pierderile colaterale au fost cu mult mai serioase și mai remanente. În Japonia capitularea vizată a fost obținută cu prețul unor mutații genetice subsecvente iradierii; mutații care s-au manifestat prin suferința și moartea la distanță de până la câteva zeci de ani de la bombardament, ale celor surprinși la locul evenimentului. (În limbajul oamenilor de știință asta se cheamă lag mutațional.) Mutația produsă de expunerea la corupție a afectat, însă, întreaga societate italiană iar nu doar locuitorii câtorva orașe, și s-a transmis la generațiile postbelice făcând ca astăzi Italia să fie un stat (cvasi)eșuat sau cel puțin având simptomele unui asemenea stat și fiind încă în pericol de eșec. Dacă folosirea armei nucleare nu a afectat decât viața cotemporanilor fără a avea impact asupra eredității biologice, recursul la arma corupției a produs cosecințe nefaste și pe planul eredității sociale. Comparația aceasta conduce la concluzii cu valoare generală.

La începutul anilor 90 ai secolului trecut, pe când URSS, în ciuda “zâmbetului” misterios și seducător al perestroikăi, își mai proiecta umbra amenințătoare asupra Europei centrale și de est, i-am întrebat pe unii interlocutori americani în legătură cu ceea ce se putea face spre a garanta libertatea de opțiune a statelor tocmai evadate din lagărul comunist. Era limpede că “evadarea” avusese loc cu acordul tacit al Moscovei iar îngrijorarea multora era legată de posibilitatea ca poftele imperialismului sovietic să renască. Ce li s-ar fi putut opune în acest caz? Ce s-ar fi putut face pentru a evita resuscitarea imperialismului ruso-sovietic sau pentru a-l lipsi de puterea necesară atingerii obiectivelor sale? Ce puteau face SUA și aliații lor europeni în acest sens? Erau întrebări legitime care au primit un răspuns parțial neașteptat. În afara altor soluții – în special de ordinul securității militare sau al integrării economice – unii preconizau infectarea URSS / Rusiei cu microbul corupției. “Vom trimite acolo, profitând de deschidere și de fenomenele conexe schimbării, inclusiv de pofta de îmbogățire stimulată totdeauna de schimbare și de oportunitățile de îmbogățire oferite de ea, mafioți, gangsteri, infractori care să creeze lume interlopă, care să producă și să spele bani negri în cazinouri, care să mituiască instituțiile și să lipsească statul de puterea economică trecând principalele sale active în proprietate privată, fără contrapartidă adecvată.” Aveam să primesc confirmarea că aceste idei se găsesc cu adevărat în arsenalul planificării politice americane, peste mai mulți ani, citind cartea lui Naomi Klein, “Doctrina șocului”.

Nu am nici o dovadă că un asemenea plan a fost aplicat în cazul Rusiei. Ceea ce s-a întâmplat în Rusia post-sovietică sugerează, însă, că strategia descrisă a funcționat. Dacă nu neapărat prin acțiune politic condusă, cel puțin printr-o evoluție spontană dar acceptată de factorul politic. De unde rezultă că America are interesul să combată și combate corupția acasă și în statele partenere dar nu și în statele nepartenere; ca să nu mai vorbim de statele concurente, oponente sau inamice.

Corupția ridică, însă, și problema contaminării; inclusiv a auto-contaminării, adică a infectării celui care folosește respectiva armă. Este adevărat că imediat după prăbușirea regimului sovietic și dezmembrarea URSS, prin frontierele devenite permeabile ale Rusiei s-au strecurat capitaluri mai mult sau mai puțin curate care, spălate apoi în ciupercăria cazinourilor, au oferit oportunități de nerefuzat mulțimii emergente de oligarhi locali gata să pună mâna gratis pe “bijuteriile” coroanei economice rusești, să cumpere funcționarii publici la bucată și să dea cu tifla fiscului. Sub efectul unor asemenea manevre puterea economică a statului s-a sleit iar bugetul s-a diminuat drastic. În consecință, militarii au început să-și vândă la negru armamentul, poliția a trecut de partea crimei organizate, oamenii de știință au emigrat împreună cu secretele tehnologiilor la care lucrau iar instituțiile publice s-au dezintegrat, singurele rămase într-o relativă stare de funcționare fiind poșta și căile ferate. Când, adus la putere, pe fondul disoluției statului, de către naționaliștii velicoruși și veteranii vechilor servicii de securitate, Vladimir Putin a trecut, prin mijloace nu tocmai ortodoxe, la recuperarea resurselor economice cu caracter strategic pe care să își sprijine politica, organizațiile societății civile finanțate de Occident și Occidentul politic însuși au acuzat vehement subminarea statului de drept și politizarea justiției. Oligarhii ruși au primit tot sprijinul extern împotriva justiției (este drept, incomplet debarasate de racilele procedurilor judiciare specifice regimurilor autoritare), spre deosebire de situația din România unde justiția politizată a beneficiat de protecție externă împotriva politicienilor autohtoni acuzați pe drept sau pe nedrept de corupție. Ceea ce nu s-a observat este că oligarhii cu pricina, nu numai că și-au găsit refugiu în statele UE și SUA dar au transferat acolo și o parte din capitalurile lor, purtătoare nu doar de binevenite capacități de fertilizare a economiei occidentale ci și de viciile corupției prin care fuseseră acumulate. Astfel “corupția strategică” s-a dovedit a fi o sabie cu două tăișuri.

Partea și mai proastă este că nu numai corupția în sine a fost contagioasă ci și modelul folosirii ei ca armă în confruntarea geo-politică. Astfel, Rusia, se pare, a preluat ideea și a pus-o în aplicare, la rândul său, cu succes. Nu numai oligarhii ruși și-au plasat banii murdari în Occident ci și societățile ruse controlate de stat. Nu numai funcționarii și demnitarii ruși au fost corupți cu banii corupătorilor occidentali ci fenomenul s-a produs și în sens invers, după cum reclamă astăzi administrația americană.

S-a ajuns astfel la o întrepătrundere a structurilor economice și intereselor occidentale cu cele rusești, care face ca orice lovitură dată celor din urmă să producă dureri insuportabile celor dintâi. Ba mai mult chiar, iată, face ca Rusia să recupereze în dauna Occidentului euro-atlantic poziții geo-politice pe care acesta le considera definitiv apropriate ca pradă de război rece, modificând, după expresia Secretarului de Stat John Kerry, “arhitectura de securitate din Europa de Est” și nu numai.

 

Încă regele Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, observa că mai ușor se cucerește o cetate cu un măgar încărcat cu aur decât cu o armată întreagă. Iată așadar rațiunea luptei Occidentului împotriva corupției din rândurile sale în momente în care s-ar zice că marile priorități strategice sunt altele. Războiul nu poate fi câștigat de puteri mai devastate de corupție decât de bombardamentele inamicului.

O problemă specială apare atunci când se dorește ca foștii inamici reduși la neputință de „măgarul încărcat cu aur”, să fie transferați în tabăra celui care a folosit corupția ca armă strategică; căci acest tip de corupție acționează asemenea insecticidelor hiper-eficiente care omoară odată cu dăunătorii și insectele necesare. După ce ani de zile ai mituit funcționarii publici spre a prelua controlul asupra politicii unei țări, plasându-ți capitalurile acolo în condiții nejustificat de avantajoase, cum să îi faci pe acei funcționari să fie nereceptivi la mita oferită de inamicii tăi, când țara respectivă a ajuns cu arme și bagaje în tabăra ta?! După ce ani de zile ai încurajat oligarhii locali să devalizeze statul lăsându-l fără vlagă, cum să îi faci să înceteze asemenea practici atunci când statul cu pricina ți-a ajuns aliat?! După ce ani de zile ai încurajat justiția unui stat ca, în numele „dreptului la restituție” și al „respectului față de proprietatea privată”, să valideze transferul fără temei al activelor statului în patrimoniul celor ce aveau să devină îmbogățiții tranziției, cum să mai faci aceeași justiție să îi deposedeze de putere pe respectivii îmbogățiți spre a reabilita puterea statului spoliat, devenit între timp partenerul tău strategic?!

Occidentul euro-atlantic a găsit răspunsul la întrebările de mai înainte în întărirea caracterului represiv al statului. Așa se explică sprijinul absolut oferit din afară, prin intermediul liderilor naționali închinați, „procurorilor de oțel” chemați a institui o teroare similară celei create în alte timpuri de Sfânta Inchiziție. Ceea ce nu s-a băgat de seamă a fost că într-o societate programatic coruptă, puterea absolută acordată instituțiilor represive le va corupe și pe acestea în mod absolut; că ele vor fi rapid politizate de către chiar conducerile naționale instalate cu sprijinul puterilor străine spre a veghea la „independența” justiției, dar și de propriile tentații de a-și avea o agendă politică aparte dedicată edificării unui statut social privilegiat.

În asemenea împrejurări, din armă strategică eficientă în confruntările geo-politice, corupția se transformă în armă strategică eficientă în confruntările politice interne, permițând celor care o utilizează să elimine din joc concurenții cei mai redutabili; mai mult sau mai puțin onești dar cu siguranță mai competenți să asigure buna guvernare. Astfel, Occidentul a pierdut în statele partenere „îmblânzite” prin corupție, atât bătălia împotriva corupției cât și bătălia pentru buna guvernare. În consecință, în competiția geo-strategică globală, el s-a ales cu parteneri poate obedienți dar în același timp, și corupți și rău guvernați. Încă o dată, corupția și-a dovedit astfel caracterul de sabie cu două tăișuri sau de bumerang care, după ce izbește ținta, se întoarce la cel ce l-a lansat, lovindu-l și pe acesta. Din armă strategică în confruntările politice interne, urmând un atare traseu, corupția redevine armă strategică în lupta geo-politică dar, de astă dată, împotriva celui care a folosit-o primul și care, asemenea ucenicului vrăjitor, nu mai poate domoli demonul imprudent eliberat.

Revenind la conflictul geo-strategic ruso-euro-atlantic actual și parafrazând o formulă celebră a unui filosof de tristă amintire, Occidentul euro-atlantic a oferit Rusiei frânghia cu care aceasta să îl spânzure. Confruntați cu o asemenea amenințare liderii occidentali au uitat și de maxima care spune că atunci când ești în groapă nu trebuie să sapi. Dimpotrivă, ei sapă acum cu entuziasm sporit gândind, probabil, că dacă ținta bunei guvernări este pentru o lungă perioadă de timp ratată, obiectivul minimal încă posibil de atins este eradicarea corupților din propria tabără, astfel încât adversarul să piardă avantajul strategic al folosirii lor.

Când corupția devine o armă strategică în confruntarea geo-politică, combaterea ei prin acțiunea justiției capătă caracterul de acțiune politică iar fapta incriminată se definește ca delict politic sau infracțiune politică. Or, în asemenea condiții, mai ales atunci când importanța reprimării este amplificată prin plasarea ei în contextul unui conflict geo-strategic deschis, adagiul „mai bine să scape un vinovat decât să fie pedepsit un nevinovat”, se înlocuiește cu cel care afirmă că „mai bine este pedepsit un nevinovat decât să scape un vinovat”. Așa se ajunge la condamnarea „suspecților”, respectiv la condamnarea fără probe și fără un proces corect. Pare, oare, cuiva din România familiar acest fenomen?

Marii oligarhi ruși sunt buni pentru că subminează coerența unui stat advers. Micii oligarhi români sunt răi pentru că subminează coerența unui partener. (În plus oligarhii ruși sunt suficient de mari spre a fi internaționaliști, pe cînd oligarhii români sunt prea mici spre a nu fi naționaliști.) De aceea abuzurile justiției împotriva celor dintâi sunt condamnate iar abuzurile împotriva celor din urmă încurajate. Aceasta este suprema expresie a politizării actului de justiție. Justiția nu mai este garantul legalității într-un stat ci un fel de scut împotriva rachetelor cu „focoase coruptive” lansate de un stat inamic în cadrul unui conflict geo-politic. Adică o armă politică defensivă îndreptată împotriva unor delicte politice prezumtive.

Cum actul de justiție, chiar și dinamizat de interese politice presante, este consumator de timp, ne putem aștepta – de ce nu? – ca de dragul celerității, în afara modificărilor legislative de natură a limita dreptul la apărare al acuzaților, să ne trezim în curând ca fără condamnare judiciară, suspecții să fie trimiși în lagăre de concentrare asemenea celor inventate în timpul celui de la doilea Război mondial. Nu este vorba despre celebrele lagăre înființate de naziști ci despre mai puțin celebrele dar la fel de odioasele lagăre înființate de administrația americană în care au fost adunați cu sila, umiliți și chinuiți cetățeni loiali având nenorocul de a fi de etnie japoneză.

Dacă anexarea facilă a Crimeii s-a obținut prin coruperea ucrainenilor de către Rusia, înseamnă că oricine găsește o explicație (nu o scuză) rațională acțiunii rusești  sau trage concluzii aparent favorabile Moscovei din analiza lucidă a realității raportului de forțe, este suspect de a fi fost la rându-i corupt. Întrucât în lumina logicii descrise anterior, suspectul este egal cu vinovatul dovedit, simpla suspiciune ținând loc de probă, se ajunge și la condamnarea delictului de opinie. În atari circumstanțe, „corectitudinea politică” pune limite stricte libertății de gândire. Or, acolo unde gândul este prizonier, greșelile nu mai pot fi prevenite, îndreptate sau reparate decât după ce își vor fi produs efectele cele mai rele, iar progresul stagnează.

Un personaj al celebrului roman “Forsyte Saga”, Soames Forsyte, aflând de impunerea prohibiției alcoolului în SUA, spune: “Nu sunt un băutor dar vreau să știu că pot bea atunci când îmi place.” Parafrazându-l, se poate afirma: “Nu simpatizăm geo-politica Rusiei dar vrem să știm că putem să-i recunoaștem rațiunea sau asemănările cu geo-politica celor pe care îi simpatizăm, atunci când credem că așa stau lucrurile.” Altminteri, etatizarea gândirii înseamnă etatizarea libertății; adică uciderea libertății. Iar renunțarea la libertate înseamnă, pur și simplu, capitulare.

Este îndoielnic că prin astfel de metode și cu sprijinul unei justiții structural corupte se poate combate eficient corupția. În schimb, se distrug competența în actul de guvernare și creativitatea în actul de planificare politică, precum și mecanismele de autereglare politică, generându-se astfel probleme strategice suplimentare. Acestea îi afectează pe toți aliații, europeni și transatlantici, atinși ei înșiși de virusul corupției strategice sau presupus imuni la acțiunea sa.

Armele chimice și biologice au fost interzise prin convenții internaționale. Armele nucleare, la rândul lor, fac obiectul unor tratate vizând neproliferarea. A sosit timpul negocierii unor acoduri care să interzică folosirea corupției, alături de alte arme de distrugere în masă, ca instrument de luptă în conflictele internaționale. Oricât de utopic ar părea, recurgerea la dreptul internațional cu caracterul său consensual și garanțiile sale colective, la un sistem de norme și instituții care să adune sub control transnațional statele corupte și statele corupătoare deopotrivă, este indispensabilă spre a frâna practica nefastă a valorificării corupției în conflictele geo-politice, cu suita sa de pagube strategice colaterale.

One response to “Valoarea strategică a corupției în confruntările geo-politice”

  1. Crista says:

    Cred ca acest fenomen fiind identificat si explicat cu atata eleganta si finete ,trebuie cercetat, analizat si eventual intuit pasul urmator.”PASUL”ADVERSARULUI SAU PASUL ANTITEZEI IN RELATIA EST-VEST,SAU BINE SI RAU

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Ne-am mutat! Aici puteți accesa în continuare arhiva PPW. Click aici pentru noua versiune a Power&Politics World sau accesați adresa www.powerpolitics.ro/new