ARHIVA Power&Politics World

Rusia – amenințări posibile și ceva butaforie de imagine

December 16, 2017

Vasile Roman

Rusia și arta disimulării

Scriitoarea Margaret MacMillan, în cartea intitulată Războiul care a pus capăt păcii, face o realistă radiografie a modului în care Europa anilor 1900 a făcut pași decisivi pentru prima conflagrație mondială.

Personalități politice și militare cu comportamente revanșarde, lipsa unui dialog consitent, temeri statale, interese economice minore și nu în ultimă instanță falsele percepții sociale și politice au dus la o cursă a înarmărilor greu de imaginat care s-a finalizat cu o conflagrație în care au pierit milioane de oameni.

Dacă ne întrebăm cum a fost posibil un asemenea fenomen periculos pentru Europa, putem afla răspunsul în ceea ce se întâmplă astăzi în lume.

Uniunea Europeană este în derivă

Împotriva așteptărilor și mai mult a ideilor de unitate, vehiculate la ultimele summit-uri europene, putem constata ușor că de fapt dintre liderii europeni sunt din ce în ce mai creativi și mai utopici privind proiectele europene.

Mai mult constatăm că unii dintre liderii politici europeni proiectează ritmul tranformărilor instituționale în raport cu anii pe care își imaginează că îi vor petrece în poziția lor de președinți.

Peședintele Franței, Emanuel Macron dorește o urgentare a restructurării Uniunii Europene pentru ca la finalul celui de al doilea, posibil, mandat al său să avem o Europă suverană, unită şi democratică, care să aibă o forţă de intervenţie comună, un buget comun al apărării şi o doctrină comună pentru acţiune.

Nu este dificil de sesizat faptul că suveranitatea se referă la relația cu SUA, unitatea reflectă gândirea comună franco-germană și cu siguranță democrația face referire la contracararea curentelor iliberaliste și naționaliste.

Germania, motorul economic al Europei, este în proces de soluționare a contradicțiilor celor care ar trebui să guverneze, nu pentru că nu ar înțelege ce este bine pentru Germania ci pentru că nu reușesc să armonizeze strategia pentru Europa.

Fostul preşedinte al Parlamentului European Martin Schulz, liderul Partidului Social-Democrat din Germania, a pledat pentru constituirea Statelor Unite ale Europei până în anul 2025, fără însă a avea trainice argumente și mai mult fără să fi vorbit de consultări cu liderii naționali.

În tot acest timp constatăm că în Noua Europă, a statelor din estul Uniunii Europene, se manifestă o clară tendință spre autoritarism și un tip de naționalism-populism îndreptat împotriva deciziilor liderilor țărilor vestice.

Mai mult sud-estul european, pe principiul încurajării inițiativelor regionale, crează grupul de la Varna (România, Grecia, Bulgaria și Serbia), grup în care Serbia enunță că dorește colaborare cu UE, dar nu renuță la relațiile cu Rusia.

Turcia adoptă modelul rus

După ce a amenințat Uniunea Europeană, a amenințat America și a stabilit achiziții de sisteme de armament din Rusia, dând dovadă că alianța cu europenii nu este o prioritate, pereședintele Turciei  Recep Tayyip Erdogan, enunță faptul că tratatul de pace semnat la Lausanne în anul 1923, a fost în esență o înfrângere a Turciei și ca atare ar trebui văzut modul în care poate fi revizuit.

Alianța formată cu Rusia și Iran pentru gestionarea reconstrucției Siriei, precum și atitudinea pe care o afișează față de Israel, cumulat cu investițiile economice din zona Caucazului, arată că mișcarea pentru sfere de influențe nu este un concept caduc.

Turcia, marcată de autoritarism, naționalism și cinism politic, prin președintele Erdogan, arată foarte clar că valorile democratice, promovate de NATO, nu reprezintă nimic atunci când este vorba de interesele politice și economice naționale.

Un asemenea actor agresiv în atitudine și acțiune, a fost avertizat financiar de către Parlamentul UE prin reducerea sumei, alocate pentru procesul de preaderare, cu cifra de 105 milioane, act nesemnificativ față de modul în care Turcia tratea instituțiile europene.

America imprevizibilă

Cu un preconizat buget al apărării undeva la aproximativ 700 de miliarde de dolari pentru anul 2018, SUA face dovada că gândește managementului tuturor problemelor globale prin, deja consacrată formulă tradiționalistă, intervenția militară.

Presată de comportamentul agresiv al Coreei de Nord, intrigată de slaba implicare a Chinei în constrângerea regimului de la Phenian, SUA găsește de cuviință să disloce cele mai sofisticate mijloace de luptă în exerciții militare la care participă aproximativ 230 de avioane, între care avioane stealth F-22 Raptor, ultramoderne F-35A,  bombardiere strategice americane B-1B Lancerși zeci de mii de militari, în peninsula coreană și în Japonia..

În același timp America își consumă resurse diplomatice și  militare, de aproximativ un miliard de dolari pentru a limita libertatea de mișcare și pentru a securiza Europa împotriva pericolului rusesc.

Și totuși comportamentul american în Europa rămâne imprevizibil pentru că majoritatea proiectelor lansate, de la sprijinul militar al Ucrainei, la proiectul ce trebuie să lege Marea Baltică de Marea Neagră și apoi de marea Adriatică, proiectul Intermarium, rămân doar la faza de presiune asupra asigurării de 2% din PIB pentru bugetul de apărare și implicit la faza de aranjamente interministeriale pentru vânzări de sisteme de armament la costuri și cantități cât mai mari posibil.

Polonia, cea care trebuia să fie pilonul pentru Intermarium, a început să aibă un comportament care contestă contractele pentru achiziția de sisteme Patriot și doar pentru simplul motiv că prețul de achiziție pare să fie altul decât cel negociat inițial și mai mult pentru că există supoziții privind viabilitatea acestor sisteme.

Centrul Operational al Fortelor Armate ale FR (Sergey Ivanov – left, Vladimir Putin, Serghei Șoigu, Valery Gherasimov – right)

Rusia – fantoma care bântuie Europa

Deși este departe de a fi cel mai mare pericol pentru Europa, dacă analizăm prin comparație, de exemplu, doar comportamentul Turciei, RUSIA pare să fie un bun și solid motiv pentru a induce o stare de insecuritate la adresa țărilor din est și un principal motiv pentru a le determina să intre într-o cursă a înarmării.

Deși joacă abil o carte a actorului global, prin implicare în conflictul din Siria, Ucraina și Moldova, Rusia nu face decât un joc diplomatic pe fondul unor minime demonstrații de forță armată.

În primul rând Rusia are o populație de aproximativ 140 de milioane de locuitori și dacă ar fi să o comparăm cu populația SUA sau UE, este de departe un actor puțin redutabil în capacitatea de a susține un război, chiar dacă președintele Vladimir Putin a legalizat și antrenat populația și economia pentru un scenariu de război.

Cu o armată estimată la 700-800000 de soldați, dar care în realitate nu se poate baza pe mai mult de 300000, acest stat nu este o forță care ar trebui să impresioneze și nici să fie văzută ca un potențial agresor, pentru că nu se poate compara cu SUA și cu atât mai mult cu NATO, care dispun de  un total de peste 2 milioane de militari activi.

Mai mult faptul că dispune aproximativ 4000 de focoase nucleare și că are conceptual, stipulată utilizarea acestora, asta nu înseamnă că are și voința și inconștiența de a le utiliza împotriva Europei sau SUA.

Abordând domeniul tehnologiei militare, deși în ultimii ani Rusia a investit în dotarea forțelor armate, numărul de aeronavelor de tip Suhoi-35C și Tupolev-22M, 95 și 160, de nouă generație, nu depășesc cu mult cifra 100.

Marea performață a Rusiei se situează în dezvoltarea forțelor navale, unde submarinele din clasa Varshavyanka, prezente și în Marea Neagră și dotate cu rachete de tip Kalibr, reprezintă un redutabil mijloc de luptă.

Tot în zona performanței se situează și sistemele de rachete balistice de tip  Iskander-M,  ce funcționează cu combustibil solid și are o rază de acțiune de 500 km și  a fost special concepută pentru a străpunge scuturile antibalistice americane.

Chiar dacă și-ar dori, Rusia nu are capacitatea de a duce un război clasic și de tip ofensiv în Europa și nici nu dă nota unei asemena intenții, o dovadă fiind modul în care si-a dezvoltat dispozitivul din peninsula Crimeea.

Conștientă că un război convențional ar fi de lungă durată, ceea ce ar fi păgubitor atât economic cât mai ales social, Rusia  va încerca să utilizeze strategia acțiunilor indirecte, utilizând concomitent diplomația, războiul informațional și forțele speciale și non-convenționale.

Un studiu al organizației Rand Corporation, arată că Rusia ar putea amenința cu folosirea armelor nucleare, dar numai în cazul în care ea însăși ar fi obiectului unui atac clasic sau în cazul în care ar constata o clară acțiune de subminare, de către un actor extern, a instituțiilor de forță ale statului.

O acțiune de nivel strategic a Rusiei, una de răspuns, pentru că este puțin probabil să existe una de inițiere, ar trebui să urmărească o lovitură decisivă în dispozitivul strategic al adversarului, căutând reducerea timpului de desfășurare a agresiunii.

Pornind de la reformele inițiate de președintele Putin, la sugestia și cu sprijinul generalilor Serghei Șoigu, Ministrul Apărării Naționale și Valery Gherasimov, Șeful Statului Major General al Forțelor Armate ale Federației Ruse, se pare că strategia de angajare a unei operații ar fi utilizarea sistemelor de rachete balistice, angajare  ce s-ar realiza atât de pe mare cât și de pe uscat, urmată de o reacție a forțelor aeriene strategice și apoi de cea a forțelor terestre.

Logica militară ne-ar putea determina să gândim că suntem în afara pericolului de a avea un conflict în Europa și totuși nu este așa pentru că Rusia acționează prin formula războiului hibrid urmărind și realizând câteva obiective extrem de importante.

Cu o diplomație experimentată, condusă de o personalitate ca Serghei Lavrov, cu un pragmatism economico-militar nu a  mai fost văzut în în ultima sută de ani și cu un aparat de siloviki educați pentru a sluji interesele Rusiei dar și de a executa ordinele țarului de la Kremlin, Rusia planifică și atinge cu ușurință obiectivele sale  pe termen scurt.

Obiectivul strategic, la nivelul politic, al Rusiei este scoaterea Americii din Europa, lucru ce îi reușeste de minune prin susținerea indirectă a stării de tensiune din Oceanul Pacific și prin sprijinul curentului de federalizare a Europei (proiectată de președintele Emanuel Macron).

Scopul politico-social al Rusiei, la nivelul operațional, este menținerea unor permanent contradicții în Europa și acest lucru se realizează prin cultivarea unor tensiuni sociale și politice între UE și Turcia, tensionarea relațiilor dintre  țările din vest și cele din est, în special pe problema imigraților, precum și influențarea prin mijloace economice a modului în care UE se manifestă în rezolvarea crizei din Ucraina.

Scopul militar al Rusiei, manifestat în câmp tactic, dar cu efecte de nivel strategic, este acela de a-și consolida ancorele teritoriale în aria geografică a fostei URSS, reușind să suplimenteze ancore de genul Kaliningradului prin crearea unora noi în Transnistria, Lugansk și Donetsk, cu scopul clar de a creea baze pentru nou tip de război hibrid.

Războiul hibrid dus de Rusia are scopul clar de a slăbi democrațiile euro-atlantice.

Metodele folosite de Rusia trec de la letal la non-letal cu ușurința dată de reacții sau non-reacțiile occidentale.

Nu tot ceea ce spune Rusia este adevărat, așa cum nu este nici total fals.

Tot ceea ce întreprindere Rusia nu este pregătire pentru război, așa cum nu e nici pentru pace.

Și totuși se pare că Rusia procedează cu Europa așa cum occidentul a procedat cu URSS în perioada războiului rece, adică o atragere într-o cursă a înarmării. Dacă atunci războiul nu s-a produs pentru că un actor a intrat în colaps, cine ne garantează că și în viitor se va întâmpla același lucru? Și mai mult cine ne garantează că tot Rusia va fi cea care intră în colaps?